The Luminaries versus The Goldfinch

Pentru că – nu-i așa? – era musai*. Musai pentru mine, care le-am citit la scurtă distanță una de cealaltă, descoperind pe parcurs cel puțin patru criterii care să le pună față în față:

1. Ambele au fost publicate în 2013
2. Ambele au dimensiuni considerabile (800+ pagini)
3. Ambele au cîștigat premii literare importante (The Luminaries – Man Booker 2013, The Goldfinch – Pulitzer 2014)
4. Ambele sînt considerate romane dickensiene (o să vedem, probabil, pe parcurs ce presupune asta)

La astea mai adaug două puncte, mai mărunțele, dar de luat în considerare:
5. Copertele (ambele crem din care se vede doar o parte a unei picturi intuite, dedesubt)
6. Abuzul de substanțe (opium în The Luminaries, pastile în The Goldfinch)

Dacă or mai fi, completăm lista ulterior.
Bun.

The Luminaries

Ca de obicei, cartea asta m-a intimidat de cum am văzut-o (prin grosime, desigur, altfel nu părea vreun Infinite Jest, care să intimideze și pe plan intelectual). Asta pînă la un moment dat, prin septembrie, cînd am zis că-i vin de hac. Singurul lucru pe care-l știam despre ea, în afară de Man Booker, care mi-a “vîndut-o”, ca să zic așa, a fost faptul că e scrisă de o tînără din Noua Zeelandă, unde de altfel se întîmplă și acțiunea.

Eleanor Catton a publicat romanul cînd avea 27-28 de ani, și dat fiind că are aproape 850 de pagini, tind să cred că a lucrat cîțiva ani buni la el, cam de cînd o fi terminat facultatea (la sfîrșitul căreia a scris, ca teză de licență la creative writing, primul ei roman, The Rehearsal, care a fost și ecranizat foarte recent).

Acțiunea cărții se petrece undeva pe la 1860 în Hokitika, o localitate neozeelandeză recent întemeiată, care adăpostește căutători de aur dornici de înavuțire rapidă și are în centru o intrigă foarte complexă în fața căreia, dacă aș purta, mi-aș scoate pălăria. Proaspăt sosit pe insulă, personajul catalizator al romanului, Walter Moody (venit și el din Anglia în căutare de aur și de sine) nimerește întîmplător în mijlocul unei întruniri secrete a 12 localnici (cu profesii diverse, de la căutărori de aur, traficanți de opium, proprietari de hoteluri, pînă la șerifi și bancheri) care au misiunea de a desluși o moarte și o dispariție misterioase, cu care fiecare dintre ei are o oarecare conexiune, iar pe măsură ce înaintăm în roman e tot mai clar că legăturile sînt din ce în ce mai suspecte, iar detaliile sînt tot mai greu de pus cap la cap.

Personajele sînt multe (iată o primă trimitere la Dickens) și toate principale. 19 de toate, grupul celor 12 și încă 7, care sînt strîns legate între ele și de ceilalți 12, nebunie curată. Catton se folosește de clasica introducere în scenă a personajelor, descriindu-le din cap pînă în picioare, și moral, și fizic și recunosc că mi-a plăcut felul în care o face, minuțiozitatea cu care descrie fiecare personaj în parte și îl particularizează. Și cînd ai așa multe cu care jonglezi, e și important, și nici foarte ușor. Ce face Catton interesant e că fiecărui personaj din grupul celor 12 îi atribuie cîte un semn zodiacal (și cei care se pricep – deci nu eu – spun că temperamentul lor și toate acțiunile pe care le întreprind corespund zodiilor), iar celorlalți 7 cîte un astru – lună, soare, Venus, Saturn etc. Nu doar că fiecare personaj are o dublură pe harta cerului, dar la începutul fiecărui capitol avem poziția fiecărui astru și a fiecărei zodii pe hartă, detaliu care indică în cel fel interacționează personajele în capitolul respectiv și, deși am o mare admirație pentru migăloșeala asta, recunosc că e un detaliu pe care l-am ignorat, pentru că n-am fost capabilă să rețin cine cu ce e asociat. Oricum durează ceva pînă cînd ajungi să te familiarizezi cu toată lumea, dar în atîtea sute de pagini e loc. Un singur lucru am să-i reproșez, apropo de personaje: n-am găsit nici unul de care să mă atașez, iar mie cînd citesc cărămizi din astea îmi place nu numai să am personaje preferate, dar să am dileme de genul: “cine-mi place mai mult, X sau Y?”

Un alt detaliu care mi-a plăcut e stilul în care a ales Eleanor Catton să-și scrie romanul, în manieră victoriană, care se potrivește perfect acțiunii, și dacă n-ai ști că e conceput în secolul 21, ar putea sta foarte bine lîngă Dickens și Elliot (recunosc că la un moment dat am găsit cîteva cuvinte care mi se păreau prea contemporane, dar nu mi le-am notat și nici n-am verificat). Un detaliu pe care eu nu l-am remarcat (pentru că am citit ebookul și e mai greu să-ți dai seama de asta) e structura matematică a capitolelor, primul capitol e cel mai lung (aproape jumătate de carte, următorul e jumătate din primul și tot așa, urmărind fazele lunii – vezi copertă), plus încă alte cîteva detalii matematice, de exemplu numărul capitolului plus numărul de subcapitole e întodeauna 13. Nefiind pricepută nici la astrologie, nici la astronomie, poate n-aș fi remarcat niciodată detaliile astea dacă nu citeam recenzii și comentarii, ceea ce vă recomand, dar cu moderație, dacă nu doriți spoilere.

Ca o concluzie, romanul mi-a plăcut mult, mi se pare un pic ambițios cu toată structura lui alambicată (dar iată cum poate fi victorian și postmodern în același timp), însă pe de altă parte toată munca din spatele lui (și mă refer aici la interacțiunea personajelor, gîndită foarte, foarte minuțios și riguros) mi se pare titanică și demnă de toată lauda, o adevărată coregrafie detectivistică. Mi-ar plăcea să văd pe undeva notițele lui Catton în timp ce lucra la roman. Pe lîngă faptul că nu mi-am găsit un personaj preferat, mai am un regret, faptul că nu m-am prins eu însămi de toate detaliile (după ce citiți romanul veniți înapoi aici să povestim despre cosmic twin theory), am ajuns pe bloguri și discuții între oameni care au citit cartea de cîte 2-3 ori; Catton practic mînuiește personajele și situațiile (coincidențele – vezi Dickens, din nou) fără să-mi dea mie, cititorul, vreo explicație.

Sfat: dacă începeți cartea, nu o abandonați, it gets better and better. Spun asta pentru că mulți dintre cei care au abandonat-o au făcut-o în prima parte, care e cea mai lungă; e un test de anduranță, adevărat, dar trust me (și juriul Booker).

The Goldfinch

Am știut că vreau să citesc romanul ăsta din două motive: 1. Donna Tartt și 2. cărți cu artă și artiști. Spre deosebire, poate, de Eleanor Catton, Tartt nu trebuia să demonstreze nimic, a făcut-o deja în 1992 cînd a publicat The Secret History, pe care am citit-o anul trecut, mi-a plăcut mult (mai mult decît Goldfinch, ca să zic din start) și o recomand. Și dacă tot vorbim despre deosebiri, spre deosebire de Man Booker, Pulitzer nu prea mă interesează, aș fi citit cartea cu sau fără el.

Acțiunea îl are în centru pe Theo Decker, cel care-și narează propria poveste, un adolescent de familie bună rămas orfan și e un bildungsroman à la Marile Speranțe, cu pierderi, singurătate, regăsire de sine și prietenie. Apropo de conexiunea dickensiană, Pippa și Hobbie mi se par clar inspirați de Estella și Joe, în cazul Pippei chiar și numele e un omagiu (vezi Pip), iar fierarul Joe devine, în vremurile moderne, restaurator de mobilă. Povestea lui Theo e destul de complexă, iar viața îl poartă din New York în Las Vegas (care e episodul meu preferat, mi se pare cel mai important în formarea lui Theo, plus Boris!), apoi din nou în New York (da, bine, să nu negăm influența binefăcătoare a lui Hobbie) și într-un final în Amsterdam. Undeva în toată umblătura lui își face loc și pictura lui Fabritius, Sticletele, care ne duce și la finalul (din păcate) dezastruos al cărții. Chiar regret să spun asta, dar romanul merita un final mai bun, toată scena din Amsterdam (și nu intru în detalii pe motiv de spoilere) e ruptă din altă poveste, una pe care nu doream s-o citesc, sau dacă aș fi vrut ceva de genul, Stieg Larsson era mai potrivit și ar fi făcut o treabă mai bună (rest in peace, man). Și, să nu uit, de fapt finalul finalului e o meditație filozofică – regret Donna, nu am rezonat, după 864 de pagini era ultimul lucru de care aveam nevoie. Dar poate într-o zi o să-i acord o a doua șansă și o să mă prindă într-o pasă mai bună.

Tot farmecul romanului e dat, cred eu, de personajele cu care interacționează Theo, el nefiind, din păcate, vreunul memorabil (gen Pip, dacă tot comparăm). Adolescentul Boris, cel mai bun prieten al lui Theo, e de departe preferatul meu și în adîncul sufletului sper că Donna Tartt scrie chiar acum un spin-off inspirat de el. Din păcate adultul Boris (un cocalar, practic), nu seamănă deloc cu ceea ce inițial reușise Tartt să portretizeze :(. Andy și Hobbie au fost celelalte personaje pe care le-am îndrăgit mult, Hobbie pentru că n-ai cum să nu, iar Andy, of! Iată că Tartt a reușit ce nu a reușit Catton, să creeze niște personaje foarte bune. Păcat, totuși, că nu i-a ieșit cu Theo sau cu cele feminine.

Faptul că m-a dezamăgit finalul nu e un motiv să nu apreciez romanul per ansamblu. Care e unul bun, să recunoaștem, nu știu în ce metafore v-ați împiedicat voi (unde nu mai țin minte cine sînteți “voi” cei care-ați cîrcotit despre asta, dar mă rog, ăștia pe care vă citesc :) – o fi fost de la traducere?) Mie-mi place mult cum scrie Tartt, știu că e subiectiv și generalist să spui că e o scriitoare bună, dar nu spun doar eu asta. Ba mi se pare chiar un pic snoabă, ceea ce mie chiar îmi place. Femeia asta m-a făcut să caut pe net pictori din epoca de aur olandeză, francezi din nu mai știu care secol, detalii despre scaunele Chippendale sau să ascult Arvo Pärt. Asta din ce-mi amintesc în momentul ăsta. Scriitorii care nu doar îți spun o poveste, ci te și învață (indirect) una sau alta (mă rog, dacă ești dispus să nu treci cu vederea detalii de genul celor amintite mai sus) sînt preferații mei. Iar Tartt e fix un scriitor din ăsta, deci îi iert finalul nefericit și o să-i citesc și următorul roman, chiar și dac-o fi să-l publice peste vreo 8 ani. Din motive inexplicabile nu țin morțiș să citesc The Little Friend, dar cine știe?

Mi-au plăcut ambele cărți, fiecare în felul ei, poate The Luminaries ceva mai mult pentru că a reușit să mă surprindă într-un fel special, de unde inițial credeam că e doar un roman lung, în timp ce de la The Goldfinch aveam așteptări un pic mai mari. Neapărat vreau să citesc și primul roman al lui Catton ca să văd cum se exprimă și în limbaj contemporan.

Amîndouă romanele urmează să fie ecranizate, The Luminaries va fi o serie BBC iar The Goldfinch un film, în regia lui John Crowley.

*Ca să vezi potriveală, cînd căutam ediția în română a cărții – Luminătorii, am aflat că e în colecția Cărți musai de la Art, o colecție nouă am impresia. Mi-ar fi plăcut să vă spun că se lansează la Gaudeamus, dar chiar habar n-am, pentru că Art n-a zis nimic pînă acum despre ea sau alte cărți (Vegetariana, de exemplu, tot musai), dar fiți cu ochii pe editură, urmează.
Sticletele, știți deja, a apărut în română la editura Litera.

11

20 Comments

  1. Și mie mi s-a părut că Donna Tartt a cam sfeclit-o cu sfârșitul hollywoodian, dar probabil a vrut să se muleze pe o gamă largă de cititori, să le ajungă încă 10 ani până mai scoate următoarea carte :D (am văzut că publică un roman cam 1 dată la 10 ani). Oricum e de apreciat tot efortul pe care îl face în documentarea despre artă și susținerea unei intrigi de mare amploare. Merită cu siguranță citit. Cât despre The Luminaries pot spune că m-ai făcut curioasă. Cel puțin până anul trecut Man Booker Prize a premiat cărți interesante, dar, de alegerile de anul trecut și anul acesta nu prea sunt mulțumită.

    • E o discuție lungă cu Man Bookerul ăsta (și cu premiile literare, în general). Eu l-am urmărit foarte în detaliu și anul trecut și anul ăsta, am și citit cîteva cărți de pe lista scurtă. Anul trecut, de exemplu, garantez că dacă ar fi cîștigat A Little Life (care era favorita publicului) erau mult mai mulți cei care ar fi fost mulțumiți de rezultat, cel mai probabil, intuiesc eu, pentru că factorul uman e foarte important în ea, e foarte sensibilă și e extrem de ușor să empatizezi cu personajele. Marlon James a scris un roman greu de citit chiar și pentru vorbitorii nativi, cred că în cazul lui primează stilul (am citit doar primul capitol, nu mă pot pronunța), iar oricum juriul e mereu altul, romanele altele ș.a.m.d. Ca o comparație, anul trecut au fost pe listă mai multe romane pe gustul meu față de anul ăsta, dar e doar un criteriu personal.

      Să știi că amîndouă (și Tartt și Catton) au făcut o muncă minuțioasă de cercetare, pentru care eu am un imens respect.

  2. Am citit pe diagonală ce ai scris despre The Luminaries, pentru că încă nu am citit-o și nu vreau să aflu nimic dinainte. Deocamdată mă lupt cu două cărticele de Don DeLillo (Cosmopolis, după care vreau să trec la Punctul Omega), apoi zic eu că mă încumet să abordez și The Luminaries. :D Am reținut însă că ți-a plăcut.

    Despre The Goldfinch am mai vorbit, sunt de acord cu tine, în mare. :)
    În ceea ce privește traducerea, o să zic aici un lucru pe care l-am observat, dar despre care nu am scris la mine. În general, este bună și frumoasă, că altfel nu mi-ar fi plăcut romanul în limba română, iar Iustina Bandol este o traducătoare serioasă. Am observat însă o referință culturală care i-a scăpat. Nu știu să zic pagina, dar țin minte că era vorba despre începutul prieteniei dintre Theo și Boris și, printre altele, Tartt zice ceva despre Belle and Sebastian, care în traducere devin personaje de desene animate (cu notă de subsol la Frumoasa și Bestia). De fapt, este vorba despre formația Belle and Sebastian și contextul ar fi trebuit să ofere un indiciu că Theo nu se uita la desene animate, ci asculta muzică. :)

    • Mihaela, funny you should mention that. Și eu am observat scăparea cu referința la Belle and Sebastian (eu știu formația pentru că a fost în soundtrackul One Tree Hill) și mai amuzant este că Ioana (de la Mansarda cu bunătăți) a pomenit chestia asta când am discutat cartea la club în prezența Justinei :)) Mi se pare foarte tare cum descoperi că cine se aseamănă chiar se adună :P

    • Nu știu dacă am citit vreodată ceva tradus de Justina Bandol, dar știu sigur că m-aș fi enervat să găsesc greșeala aia. Sper că nu-s multe astfel de referințe care i-au scăpat. Speaking of traduceri, că am uitat cînd i-am răspuns Danei mai sus, sînt curioasă cum e traducerea lui Marlon James, am citit un fragment și suna bine, sper doar că toate referințele culturale sînt la locul lor. :)

      Da, da, trebuie să citești The Luminaries (și numai pentru faptul că Max Porter e editorul ei :)), facem support group la nevoie!

      • Justina este o traducătoare foarte bună, dar posibil să nu fie la curent cu toate referințele pop ale momentului. Ufa nu știu ce să zic cu Marlon James eu nu prea l-aș citi nici în română oricât de bună ar fi traducerea (mi-au ajuns vreo 60 pagini în engleză cât să îmi fac o părere). Probabil o să chiulesc la club când va trebui să-l citim :D
        Dar la The Luminaries m-aș înhăma. Văd că apare traducerea acum în noiembrie, bănuiesc că la Gaudeamus.

  3. Ah, o știu și pe Ioana. Păi e bine că a ajuns informația la Justina (i-am scris numele cu I prima dată :D), poate face și corectura dacă se reeditează romanul. Și da, e interesant că au mai observat și alții. :) Nu degeaba ne cunoaștem și ne-am adunat… :)

    Lavinia, de The Luminaries de la Max Porter am aflat. :D

  4. frumos articol, bine argumentat, muncit, minutios realizat! astept cu mare bucurie “The luminaries” si “Vegetariana” si sper sa mai apuc inca 8-10 ani sa mai citesc ceva de Donna Tartt (imi place cum scrie). tot asa sper sa apuc sa-ti vad parerea despre “Micul prieten” (un roman care porneste greu si in urma caruia am ramas cu o mare intrebare, dar il recomand chiar si asa), dar despre care am citit tot felul de opinii, care de care mai…..altfel.

  5. graţiela

    Am citit toate cele 3 romane ale Donnei Tartt şi The Goldfinch e preferatul meu. Pe doi aş zice The Secret History, iar pe trei The Little Friend.
    Ce-i drept, am început cu The Goldfinch tocmai datorită elementului ‘maestrul olandez’. Şi mie mi s-a părut finalul un pic dezamăgitor faţă de bijuteria din restul cărţii (falling flat.. in a way), dar am trecut peste asta. :)
    Şi sunt de acord cu tine, Lavinia, când spui că asta e o carte din care te face să vrei să cunoşti mai multe… despre artă, în cazul ăsta.
    În afară de relaţia lui Theo cu Boris, cea cu mama lui mi-a rămas cel mai mult în minte. Cumva şi pentru că a stârnit în mine acea frică primordială de pierdere a persoanei care mi-a fost cea mai apropiată.

    Anyway, am trecut the Luminaries pe listă şi abia aştept s-o încep. În ultima vreme am descoperit că romanele astea luuuuungi nu mă sperie deloc. :)

    P.S. Mie îmi place foarte mult la Donna Tartt şi stilul ei androgin. Mă intrigă! :D

    • Da, cu surprindere am constatat și eu că reușesc încet, încet să mă împrietenesc cu romanele lungi, anul ăsta am reușit în sfîrșit să citesc și Război și Pace, care pentru mine e o adevărată performanță ca număr de pagini.
      Deja mi-am propus pentru la anul să încerc cîțiva clasici din ăștia interminabili, să vedem dacă mă ține.
      Ah, și pe mine mă intrigă Donna Tartt, e așa misterioasă!

  6. Ema

    Mi se pare că Răzvan a criticat cel mai dur scriitura Donnei Tartt, dar m-am simțit și eu un pic cu musca pe căciulă :D, așa că am recitit ce am scris despre Sticletele și văz că n-am fost chiar așa de critică. Am zis că, în mare parte, mi-a plăcut scriitura ei, dar că are un zel excesiv de a construi metafore și că, în unele momente, suferă de verbozitate, lungind cartea în mod nejustificat cu descrieri plicticoase. Nu-mi retrag cuvintele. :D

    Dar ce voiam să-ți spun e că, de când am citit articolul tău (demult, însă n-am apucat să las un comentariu), m-ai convins să mă înham la The Luminaries, în jurul căreia m-am tot învârtit multă vreme (am cumpărat și un audiobook la un moment dat – cu niște credite cadou, deh -, deși nu știu ce-a fost în capul meu, că nu e genul de carte pe care s-o asculți!), dar lungimea m-a ținut la distanță, apoi am cam uitat de ea.

    • Haha, nici nu mai știu care ce ați scris, dar eu n-am găsit metafore nici în exces, nici deranjante. În afară de poezeaua de la final, desigur.

      Nu cred că merge ascultat The Luminaries, la cîte personaje are, dar știu și eu? Hai înhamă-te, că și Mihaela s-a înhămat și pînă la urmă i-a plăcut!

  7. Multumesc pentru consiliere. Tot incerc sa abandonez “Luminatorii” si nu reuşesc. Renunţ să mai renunţ, mai ales că am ajuns la finalul primei părti.

    • Nu, nu, să nu renunți, mai ales dacă ai ajuns la finalul primei părți. Abia acum începe distracția! :)
      Sînt curioasă cum o să ți se pară.

  8. Am terminat cartea şi pot spune că a fost o lectură agreabilă care a reuşită “să bată” (sau să abată) amarul intens al unei perioade extrem de dificile din viaţa mea de până acum.

    Mi-am promis ca, dacă prind vreun concediu mai tihnit, să reiau cartea şi să o gust mai în detaliu. Poate aşa voi putea înţelege chestii care mi s-au părut forţate la prima lectură: profilurile psihologice ale lui Sook şi Te Rau, de exemplu.

    Mulţumesc mult pentru îndemnul de a nu o abandona.

    • Mă bucur că te-ai întors să-mi spui despre ea. Și eu plănuiesc să o reiau cîndva, sînt multe detalii care sînt sigură că mi-au scăpat, în plus chiar e o lectura faină, în ciuda lungimii!

Trackbacks for this post

  1. Nonfiction November

Leave a Comment