All posts tagged recenzie

Ce-am mai citit (15)

și mi-a plăcut mult sau foarte mult. Las deoparte niște proză scurtă românească, despre care o să scriu separat, cu proxima ocazie.

Revenge / Yoko Ogawa
Pe Ogawa am mai citit-o acum vreo doi ani cu niște nuvele destul de stranii, dar povestirile astea din volum, yum yum! Ciudățele peste poate, într-un stil japonez minimalist, în care toată lumea e cuminte, își vede de apartamentul propriu, merge conștiincios cu metroul, admiră cireșii înfloriți pînă cînd, fără să se fi anunțat, zbang! se întîmplă ceva un picuț grotesc, după care se termină povestea și Ogawa trece la următoarea. Doar că șmecheria cea mare e că fiecare povestire preia cîte un element, uneori de-a dreptul minuscul, din povestirea anterioară (un personaj, o prăjitură cu căpșuni, un morcov în formă de mînă), așa că la final ne alegem aproape cu o nuvelă. Sau așa ceva.

Lupta mea: Cartea întîi. Moartea unui tată / Karl Ove Knausgård
Pentru c-am ajus eu să-l citesc pe domnul ăsta vinovați sînt, în ordine: Jess în Gilmore Girls Revival, Will Rycroft – community manager la Vintage, într-un filmuleț pe YouTube și Dan Coman într-un interviu la All You Can Read. Dacă nu știți despre fenomenul KOK înseamnă că vă aflați într-un internet paralel. Dacă nu vă place, pot să vă înțeleg, iar dacă vă place, vă înțeleg perfect! Practic n-am spus nimic concret, ideea e: fie ai răbdare și interes să citești cum face el curățenie în baia bunicii, fie nu. Cît despre mine, pot să-i citesc lejer și lista de cumpărături, șiii, așa cum nu mai știu cine spunea, chiar și cînd m-am plictisit, am citit cu interes.

Nutshell / Ian McEwan
Ua! A trebuit să ajung la a 6-a carte de McEwan ca să zic în sfîrșit că da, dom’le! îmi place cum scrie băiatul ăsta. Vreau să cred că domnii ăștia cu Hogarth Shakespeare se zgîrie pe ochi iar Gillian Flynn are coșmaruri cu fetuși! (Aici ar trebui să știți ce e cu Hogarth Shakespeare, ceea ce sper că.) Atît de bine e rescris Hamlet din perspectiva unui prunc încă nenăscut, că practic însuși Will cred că e un pic invidios. Nu doar că e un roman cît se poate de contemporan, dar e și foarte deștept, ca să nu mai zic de amuzant. Cît s-o fi distrat McEwan scriind la el!

The Waves / Virginia Woolf
Am vrut să citesc romanul ăsta pentru că sînt victima recenziilor entuziaste, și cum am auzit anul trecut una, hop am cumpărat și cartea. Am mai citit-o pe Virginia în trecut, și de voie și de nevoie; în afară de Orlando, pe care n-am putut să-l diger (dar ce idee mi-a venit, să caut filmul cu Tilda), celelalte mi-au plăcut mult și foarte mult. E greu cu femeia asta. Dacă vreodată m-am întrebat ce-a vrut să spună autorul, apăi aici a fost. 6 prieteni, ale căror vieți se împletesc, uneori pînă la contopire, sînt urmăriți din fragedă pruncie pînă la finalul vieții, unde viața se suprapune cu parcursul unei zile, iar momentele vieții coincid cu mișcările soarelui pe cer, de la răsărit pînă la apus. E totul un simbol și-o metaforă (sau poate nu!?) așa că la un moment dat am lăsat încercările de a înțelege personajele și-am tratat totul ca pe o proză poetică, și bine am făcut. (Cred!)

Ușa / Magda Szabó
De mult n-am mai găsit un personaj atît de magnetic ca Emerenc! Însă pe cît de mult mi-a plăcut ea ca personaj (unde, să ne-nțelegem, ea nu e deloc plăcubilă, dar e genul pitoresc spre mitologic), pe atît de puțin am înțeles relația disfuncțională dintre scriitoare (Magda) și menajeră (Emerenc), în care prima se lasă abuzată verbal și emoțional, într-un raport de forțe cel puțin ciudat. Nu m-au mulțumit pe deplin lămuririle lui Andrei Dósa (traducător) de la final, încă mai rumeg la posibile explicații. În schimb mi-a plăcut mult alegerea titlului, care trimite și la lucruri pămîntești, și la bagaj emoțional. Notă către mine: să citesc mai mulți unguri.

Blestemul tîlharului mustăcios / Irina Teodorescu
Ema, ție trebuie să-ți mulțumesc pentru cartea asta, că dacă nu o pomeneai tu, treceam bine mersi pe lîngă ea în librării. Irina e româncă trăitoare în Franța și, deși a scris romanul în franceză (ba a luat și ceva premiu pentru el), eu cred că tot românii îl apreciază mai bine, pentru că subiect și personaje. Adică Marineștii, blestemați de către un haiduc cu fasole bătută prin mustăți, care o duc din ghinion în ghinion pînă în anul 2000. Dacă subiectul și personajele mi se par autentic românești, stilul și dialogurile mi s-au părut franțuzite, venite pe unde psihotronic-cinematografice direct de la Jean-Pierre Jeunet .

Nonfiction November

sau Ce-am mai citit (14)
sau Pledoarie pentru (nonficțiunea lui) Nick Hornby

Conform arhivei, ultima postare cu ce-am mai citit a fost fix acum patru luni. De-atunci și pînă acum s-au mai adunat, despre unele cărți am scris în alte contexte (The Luminaries VS The Goldfinch), dar ca să zic totuși două vorbe despre cele care mi-au plăcut: Hot Milk / Deborah Levy (foarte bună, recomand, shortlisted pentru Man Booker 2016), The Vegetarian / Han Kang (foarte bună și ea, Man Booker International 2016, tradusă recent la Art); The Story of the Lost Child / Elena Ferrante (ultima din tetralogie, știți deja că mi-a plăcut mult de tot, nu mai insist); M Train / Patti Smith (foarte plăcut, recomand, tradusă în română); Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului / Marta Petreu (și-asta plăcut și recomand, mai ales dacă sînteți în căutare de literatură română actuală); Granta 135: New Irish Writing, A Girl Is A Half-formed Thing / Eimear McBride (ambele excelente, sper să apuc să spun mai multe despre ele cîndva). Obvios (voi știți că Patapievici folosește – folosea? – cuvîntul ăsta, așa adaptat din engleză?), detalii pe Goodreads unde scriu la cald sau chiar fierbinte (reading updates sînt preferatele mele) despre ce mai citesc.

Revenind din lunga paranteză, în noiembrie mi-am propus să citesc nonficțiune, după modelul Women History Month, cînd am citit doar cărți scrise de femei și Luna prozei scurte, cînd am citit, exact, doar proză scurtă, mai ales că mi-am dat seama că, spre deosebire de alți ani, în 2016 am citit mult mai puțină. Prima carte (de fapt am terminat-o ultima, dar am început-o prin ianuarie, abandonat și apoi reluat) a fost Patimă și desfătare: despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească: 1750–1860 de Constanța Vintilă-Ghițulescu, autoare de care fanii adevărați ai blogului își vor aminti că am mai citit o carte, acum doi ani – poftiți link. Cartea e faină, ceva mai puțin istorică decît În șalvari și cu ișlic, cu detalii domestice din viața oamenilor de la sfîrșitul secolului 18 pînă după mijlocul seoclului 19, ce mîncau (și ce bine mîncau! – boierii, desigur), cu ce se îndeletniceau, cum își beau cafeaua, ce citeau, cum se tratau de beteșuguri, etc. Între timp am început și romanul Ligiei Ruscu, O dimineață la vînătoare, care merge de minune citit în paralel cu cartea C.V.-G (sau și fără, e fain oricum, miroase a Agatha Christie) și am văzut și Aferim!, ca să fie experiența completă.

Și ca să ajung în sfîrșit la Nick Hornby. Despre dumnealui și nonficțiunea lui am mai pomenit aici pe blog acum ceva vreme cînd am citit 31 songs. Cu ficțiunea pe care o scrie sînt puțin spre deloc familiarizată, pentru că am citit doar High Fidelity, care mi-a plăcut foarte mult, deci, rotunjind, pot presupune că îmi place per total. De citit, am citit luna asta două cărți de-ale lui, More Baths, Less Talking și The Complete Polysyllabic Spree, care fac parte dintr-o serie care se cheamă Stuff I’ve been reading.

Un pic de background: cînd nu scrie romane sau scenarii, ascultă muzică, se uită la meciurile lui Arsenal ori petrece timp cu copiii lui, Nick Hornby scrie la revista americană The Believer (mai degrabă scria, dat fiind că pe site numărul curent e Fall 2015). Rubrica lui lunară, Stuff I’ve been reading, a avut, se pare, suficient succes încît să fie transformată într-o serie de cărți.

În fine. Care-i treaba cu Stuff I’ve been reading. Cu liniuță.

– la fiecare început de capitol, Hornby face două liste și notează a. ce cărți și-a cumpărat în luna respectivă și b. ce cărți a citit, după care detaliază despre cele citite. Și nu vă faceți probleme, și el suferă de tsundoku. În medie sînt cam 3-4 cărți citite în fiecare lună, dacă nu cumva decide să citească Dickens și atunci e ocupat doar cu vreun roman de-al lui cîte o lună sau mai mult ori poate e campionat și atunci o lasă mai moale cu cititul.

– dacă vă găsiți vreodată într-un reading slump, seria asta e remediul perfect. Nu numai că are capitole scurtuțe, relaxante și amuzante, dar Hornby e un cititor atît de entuziast, încît probabil o să vă facă să vreți să v-apucați imediat de citit, mai ales cărțile pe care le amintește el acolo. Nu știu cum se face că din cauza și datorită lui am ajuns să pun pe lista de citit cărți despre film editing, autism, punctuație sau infracțiune juvenilă, ca să nu mai zic de ficțiune, inclusiv romane care nu se mai publică de ani buni. (Note to self: trebuie să reiau Gilead. Musai.). Plus că nu e capitol în care să nu-l amintească pe Dickens (scriitorul lui preferat), o carte sau un personaj de-al lui (a inventat vreo 13.000!), așa că aproape m-a convins să citesc David Copperfield. Sau cel puțin să încerc.

– omul e atît de tonic, deștept, amuzant și autoironic (chelia, romanele lui, șefii de la revistă, neveste, you name it), cu toate referințele pop în buzunar, încît dac-ar fi să aleg un scriitor cu care să stau la o cafea, îl las pe Colm Tóibín deoparte și trișez cu Hornby fără să clipesc. Ceea ce mă face să regret că, din păcate, în România încă se scrie rigid despre cărți (și mă refer aici mai ales la publicații); jurnaliștii, scriitorii și criticii care scriu despre cărți o fac, în marea majoritate, fie foarte critic, fie laudativ, fie mult prea informativ și impersonal, dar se poate ca asta să fie direcția editorială și atunci joacă după cum li se cîntă. Cît sînt de înțelegătoare :D! Totuși, dacă știți vreunul / vreuna care scrie fără pretenții, cu umor și cu trimiteri la sport, muzică și pop culture în general, let me know. (Am vrut să spun, și uite că spun, că Radu Paraschivescu mi se pare cel mai aproape de echivalentul lui Hornby în România – nu că e o idee foarte grozavă să-i compari, e doar ca să susțin ideea de mai sus – dar din cîte l-am văzut în Dă-te la o carte merge tot pe rețeta clasică, că doar e la TV, unde na, trebuie să pari serios, să vorbești elocvent, să te plimbi printre cărți. În rest, deștept e, amuzant e, muzică și sport consumă, de citit citește mult, l-a tradus și pe Hornby, are toate calitățile. Cineva să-i dea o rubrică undeva unde să scrie ce vrea mușchii lui.)

– nonficțiunea lui Hornby n-o să vă crească IQ (desi e plină de trivia), nu cred că o să vă provoace nu știu ce revelații existențiale și nici nu cred că o să ajungă el să cîștige Nobelul (numai să nu am și eu gura a(i)urită ca băiatul ăla de la New Republic cu Dylan, hehe). Cel mult o să vă binedispună și aproape sigur o să sfîrșiți făcînd (alte) liste de cărți, o să vă bucurați că i-au plăcut și lui cărți care v-au plăcut și vouă sau dimpotrivă, poate o să vă-ntristați că nu i-au plăcut (cum m-am întristat eu că nu i-a plăcut foarte mult Let the Great World Spin doar pentru că McCann a confundat nu știu ce cîntăreț scoțian și a zis că e irlandez).

Pentru deschiderea apetitului, vă las un fragment din More Baths, Less Talking în care vorbește despre cartea lui Carl Wilson, Let’s Talk About Love: A Journey to the End of Taste și snobismul cultural:

Why does everyone hate Céline Dion? Except, of course, it’s not everyone, is it? She’s sold more albums than just about anyone alive. Everyone loves Céline Dion, if you think about it. So actually, he asks the question: why do I and my friends and all rock critics and everyone likely to be reading this book and magazines like the Believer hate Céline Dion? And the answers he finds are profound, provocative, and leave you wondering who the hell you actually are — especially if, like many of us around these parts, you set great store by cultural consumption as an indicator of both character and, let’s face it, intelligence. We are cool people! We read Jonathan Franzen and we listen to Pavement, but we also love Mozart and Seinfeld! Hurrah for us!

The Luminaries versus The Goldfinch

Pentru că – nu-i așa? – era musai*. Musai pentru mine, care le-am citit la scurtă distanță una de cealaltă, descoperind pe parcurs cel puțin patru criterii care să le pună față în față:

1. Ambele au fost publicate în 2013
2. Ambele au dimensiuni considerabile (800+ pagini)
3. Ambele au cîștigat premii literare importante (The Luminaries – Man Booker 2013, The Goldfinch – Pulitzer 2014)
4. Ambele sînt considerate romane dickensiene (o să vedem, probabil, pe parcurs ce presupune asta)

La astea mai adaug două puncte, mai mărunțele, dar de luat în considerare:
5. Copertele (ambele crem din care se vede doar o parte a unei picturi intuite, dedesubt)
6. Abuzul de substanțe (opium în The Luminaries, pastile în The Goldfinch)

Dacă or mai fi, completăm lista ulterior.
Bun.

The Luminaries

Ca de obicei, cartea asta m-a intimidat de cum am văzut-o (prin grosime, desigur, altfel nu părea vreun Infinite Jest, care să intimideze și pe plan intelectual). Asta pînă la un moment dat, prin septembrie, cînd am zis că-i vin de hac. Singurul lucru pe care-l știam despre ea, în afară de Man Booker, care mi-a “vîndut-o”, ca să zic așa, a fost faptul că e scrisă de o tînără din Noua Zeelandă, unde de altfel se întîmplă și acțiunea.

Eleanor Catton a publicat romanul cînd avea 27-28 de ani, și dat fiind că are aproape 850 de pagini, tind să cred că a lucrat cîțiva ani buni la el, cam de cînd o fi terminat facultatea (la sfîrșitul căreia a scris, ca teză de licență la creative writing, primul ei roman, The Rehearsal, care a fost și ecranizat foarte recent).

Acțiunea cărții se petrece undeva pe la 1860 în Hokitika, o localitate neozeelandeză recent întemeiată, care adăpostește căutători de aur dornici de înavuțire rapidă și are în centru o intrigă foarte complexă în fața căreia, dacă aș purta, mi-aș scoate pălăria. Proaspăt sosit pe insulă, personajul catalizator al romanului, Walter Moody (venit și el din Anglia în căutare de aur și de sine) nimerește întîmplător în mijlocul unei întruniri secrete a 12 localnici (cu profesii diverse, de la căutărori de aur, traficanți de opium, proprietari de hoteluri, pînă la șerifi și bancheri) care au misiunea de a desluși o moarte și o dispariție misterioase, cu care fiecare dintre ei are o oarecare conexiune, iar pe măsură ce înaintăm în roman e tot mai clar că legăturile sînt din ce în ce mai suspecte, iar detaliile sînt tot mai greu de pus cap la cap.

Personajele sînt multe (iată o primă trimitere la Dickens) și toate principale. 19 de toate, grupul celor 12 și încă 7, care sînt strîns legate între ele și de ceilalți 12, nebunie curată. Catton se folosește de clasica introducere în scenă a personajelor, descriindu-le din cap pînă în picioare, și moral, și fizic și recunosc că mi-a plăcut felul în care o face, minuțiozitatea cu care descrie fiecare personaj în parte și îl particularizează. Și cînd ai așa multe cu care jonglezi, e și important, și nici foarte ușor. Ce face Catton interesant e că fiecărui personaj din grupul celor 12 îi atribuie cîte un semn zodiacal (și cei care se pricep – deci nu eu – spun că temperamentul lor și toate acțiunile pe care le întreprind corespund zodiilor), iar celorlalți 7 cîte un astru – lună, soare, Venus, Saturn etc. Nu doar că fiecare personaj are o dublură pe harta cerului, dar la începutul fiecărui capitol avem poziția fiecărui astru și a fiecărei zodii pe hartă, detaliu care indică în cel fel interacționează personajele în capitolul respectiv și, deși am o mare admirație pentru migăloșeala asta, recunosc că e un detaliu pe care l-am ignorat, pentru că n-am fost capabilă să rețin cine cu ce e asociat. Oricum durează ceva pînă cînd ajungi să te familiarizezi cu toată lumea, dar în atîtea sute de pagini e loc. Un singur lucru am să-i reproșez, apropo de personaje: n-am găsit nici unul de care să mă atașez, iar mie cînd citesc cărămizi din astea îmi place nu numai să am personaje preferate, dar să am dileme de genul: “cine-mi place mai mult, X sau Y?”

Un alt detaliu care mi-a plăcut e stilul în care a ales Eleanor Catton să-și scrie romanul, în manieră victoriană, care se potrivește perfect acțiunii, și dacă n-ai ști că e conceput în secolul 21, ar putea sta foarte bine lîngă Dickens și Elliot (recunosc că la un moment dat am găsit cîteva cuvinte care mi se păreau prea contemporane, dar nu mi le-am notat și nici n-am verificat). Un detaliu pe care eu nu l-am remarcat (pentru că am citit ebookul și e mai greu să-ți dai seama de asta) e structura matematică a capitolelor, primul capitol e cel mai lung (aproape jumătate de carte, următorul e jumătate din primul și tot așa, urmărind fazele lunii – vezi copertă), plus încă alte cîteva detalii matematice, de exemplu numărul capitolului plus numărul de subcapitole e întodeauna 13. Nefiind pricepută nici la astrologie, nici la astronomie, poate n-aș fi remarcat niciodată detaliile astea dacă nu citeam recenzii și comentarii, ceea ce vă recomand, dar cu moderație, dacă nu doriți spoilere.

Ca o concluzie, romanul mi-a plăcut mult, mi se pare un pic ambițios cu toată structura lui alambicată (dar iată cum poate fi victorian și postmodern în același timp), însă pe de altă parte toată munca din spatele lui (și mă refer aici la interacțiunea personajelor, gîndită foarte, foarte minuțios și riguros) mi se pare titanică și demnă de toată lauda, o adevărată coregrafie detectivistică. Mi-ar plăcea să văd pe undeva notițele lui Catton în timp ce lucra la roman. Pe lîngă faptul că nu mi-am găsit un personaj preferat, mai am un regret, faptul că nu m-am prins eu însămi de toate detaliile (după ce citiți romanul veniți înapoi aici să povestim despre cosmic twin theory), am ajuns pe bloguri și discuții între oameni care au citit cartea de cîte 2-3 ori; Catton practic mînuiește personajele și situațiile (coincidențele – vezi Dickens, din nou) fără să-mi dea mie, cititorul, vreo explicație.

Sfat: dacă începeți cartea, nu o abandonați, it gets better and better. Spun asta pentru că mulți dintre cei care au abandonat-o au făcut-o în prima parte, care e cea mai lungă; e un test de anduranță, adevărat, dar trust me (și juriul Booker).

The Goldfinch

Am știut că vreau să citesc romanul ăsta din două motive: 1. Donna Tartt și 2. cărți cu artă și artiști. Spre deosebire, poate, de Eleanor Catton, Tartt nu trebuia să demonstreze nimic, a făcut-o deja în 1992 cînd a publicat The Secret History, pe care am citit-o anul trecut, mi-a plăcut mult (mai mult decît Goldfinch, ca să zic din start) și o recomand. Și dacă tot vorbim despre deosebiri, spre deosebire de Man Booker, Pulitzer nu prea mă interesează, aș fi citit cartea cu sau fără el.

Acțiunea îl are în centru pe Theo Decker, cel care-și narează propria poveste, un adolescent de familie bună rămas orfan și e un bildungsroman à la Marile Speranțe, cu pierderi, singurătate, regăsire de sine și prietenie. Apropo de conexiunea dickensiană, Pippa și Hobbie mi se par clar inspirați de Estella și Joe, în cazul Pippei chiar și numele e un omagiu (vezi Pip), iar fierarul Joe devine, în vremurile moderne, restaurator de mobilă. Povestea lui Theo e destul de complexă, iar viața îl poartă din New York în Las Vegas (care e episodul meu preferat, mi se pare cel mai important în formarea lui Theo, plus Boris!), apoi din nou în New York (da, bine, să nu negăm influența binefăcătoare a lui Hobbie) și într-un final în Amsterdam. Undeva în toată umblătura lui își face loc și pictura lui Fabritius, Sticletele, care ne duce și la finalul (din păcate) dezastruos al cărții. Chiar regret să spun asta, dar romanul merita un final mai bun, toată scena din Amsterdam (și nu intru în detalii pe motiv de spoilere) e ruptă din altă poveste, una pe care nu doream s-o citesc, sau dacă aș fi vrut ceva de genul, Stieg Larsson era mai potrivit și ar fi făcut o treabă mai bună (rest in peace, man). Și, să nu uit, de fapt finalul finalului e o meditație filozofică – regret Donna, nu am rezonat, după 864 de pagini era ultimul lucru de care aveam nevoie. Dar poate într-o zi o să-i acord o a doua șansă și o să mă prindă într-o pasă mai bună.

Tot farmecul romanului e dat, cred eu, de personajele cu care interacționează Theo, el nefiind, din păcate, vreunul memorabil (gen Pip, dacă tot comparăm). Adolescentul Boris, cel mai bun prieten al lui Theo, e de departe preferatul meu și în adîncul sufletului sper că Donna Tartt scrie chiar acum un spin-off inspirat de el. Din păcate adultul Boris (un cocalar, practic), nu seamănă deloc cu ceea ce inițial reușise Tartt să portretizeze :(. Andy și Hobbie au fost celelalte personaje pe care le-am îndrăgit mult, Hobbie pentru că n-ai cum să nu, iar Andy, of! Iată că Tartt a reușit ce nu a reușit Catton, să creeze niște personaje foarte bune. Păcat, totuși, că nu i-a ieșit cu Theo sau cu cele feminine.

Faptul că m-a dezamăgit finalul nu e un motiv să nu apreciez romanul per ansamblu. Care e unul bun, să recunoaștem, nu știu în ce metafore v-ați împiedicat voi (unde nu mai țin minte cine sînteți “voi” cei care-ați cîrcotit despre asta, dar mă rog, ăștia pe care vă citesc :) – o fi fost de la traducere?) Mie-mi place mult cum scrie Tartt, știu că e subiectiv și generalist să spui că e o scriitoare bună, dar nu spun doar eu asta. Ba mi se pare chiar un pic snoabă, ceea ce mie chiar îmi place. Femeia asta m-a făcut să caut pe net pictori din epoca de aur olandeză, francezi din nu mai știu care secol, detalii despre scaunele Chippendale sau să ascult Arvo Pärt. Asta din ce-mi amintesc în momentul ăsta. Scriitorii care nu doar îți spun o poveste, ci te și învață (indirect) una sau alta (mă rog, dacă ești dispus să nu treci cu vederea detalii de genul celor amintite mai sus) sînt preferații mei. Iar Tartt e fix un scriitor din ăsta, deci îi iert finalul nefericit și o să-i citesc și următorul roman, chiar și dac-o fi să-l publice peste vreo 8 ani. Din motive inexplicabile nu țin morțiș să citesc The Little Friend, dar cine știe?

Mi-au plăcut ambele cărți, fiecare în felul ei, poate The Luminaries ceva mai mult pentru că a reușit să mă surprindă într-un fel special, de unde inițial credeam că e doar un roman lung, în timp ce de la The Goldfinch aveam așteptări un pic mai mari. Neapărat vreau să citesc și primul roman al lui Catton ca să văd cum se exprimă și în limbaj contemporan.

Amîndouă romanele urmează să fie ecranizate, The Luminaries va fi o serie BBC iar The Goldfinch un film, în regia lui John Crowley.

*Ca să vezi potriveală, cînd căutam ediția în română a cărții – Luminătorii, am aflat că e în colecția Cărți musai de la Art, o colecție nouă am impresia. Mi-ar fi plăcut să vă spun că se lansează la Gaudeamus, dar chiar habar n-am, pentru că Art n-a zis nimic pînă acum despre ea sau alte cărți (Vegetariana, de exemplu, tot musai), dar fiți cu ochii pe editură, urmează.
Sticletele, știți deja, a apărut în română la editura Litera.

Cărți cu artă și artiști

După ce anul trecut am luat la rînd toate cărțile cu muzici (și faze) pe care le citisem pînă atunci, a venit rîndul cărților cu artă și artiști, pentru că deși n-am nici o înclinație către desenat, pictat, sculptat sau lucru manual în general (sau poate tocmai de-aia!), îmi place să vizitez muzee de artă, am colecționat ani de zile revista Mari Pictori, am cărți și albume de artă, cînd prind street art țac-pac poză cu telefonul și, nu în ultimul rînd, citesc despre. Ficțiune, mai ales, dar și (auto)biografii sau memorii.

O să sar peste cărțile mai mult sau mai puțin clasice (Portretul lui Dorian Gray, Spre far, Luna și doi bani jumate, Mă numesc Roșu etc.), și pentru că le-am citit demult, dar și pentru că sînt dintre cele cunoscute și probabil citite deja de majoritatea, așa că o să amintesc doar romanele citite în ultimii 3-4 ani. 3 dintre ele sînt traduse și în română deja.

Girl With a Pearl Earring (Fata cu cercel de perlă) / Tracy Chevalier

OK, și-asta poate trece lejer la cele faimoase, dar am ținut eu musai s-o menționez, pentru că-mi place foaaarte mult, e una dintre ficțiunile mele istorice favorite. Romanul e povestea imaginară din spatele faimosului tablou al lui Vermeer, avînd-o ca protagonistă pe Griet, o fată fără multă școală, dar cu o sensibilitate artistică aparte, angajată în casa familiei pictorului, care ajunge să-i pozeze pentru celebrul portret. Mi-a plăcut mult cum a surprins Chevalier societatea Olandei secolului 17, dihotomia catolicism VS protestantism, atmosfera tensionată din casa lui Vermeer, cu o familie numeroasă, mereu îndatorat soacrei sau binefăcătorului său. Și desigur toată relația Griet-Vemeer, extrem de sensibilă, abia sugerată.


The Art Forger / B.A. Shapiro

Ăsta genul de carte care te ține cu sufletul la gură, e pe gustul meu, cu falsificatori de artă, mistere și detectivi (dar și cu detalii despre tehnici artistice sau cum se falsifică o pictură, ceea ce ar putea fi un pic plictisitor pentru unii) și cu un aproape-romance în care e protagonist Degas. Una dintre picturile lui (After the Bath), imaginară desigur, e, de altfel, și centrul de gravitație al romanului, care pornește de la un fapt cît se poate de real: marele jaf de la Isabella Stewart Gardner Museum din Boston (1990), cînd au fost furate 13 lucrări de artă, azi în valoare de peste 500 de milioane de dolari.


The Miniaturist (Miniaturista) / Jessie Burton

Romanul The Miniaturist a fost inspirat de o casă pentru păpuși din colecția Rijksmuseum. În roman ea e un cadou de nuntă pe care foarte tînăra Nella Oortman îl primește de la soțul ei, un comerciant înstărit. Odată ce Nella începe să mobileze casa de păpuși (replică fidelă a propriei case), lucrurile încep să devină stranii, iar viața familiei ia o turnură neașteptată. Simt că i-am făcut un pic de nedreptate romanului ăstuia cînd l-am citit, doar pentru că am ghicit eu ceva din intrigă, care se presupunea a fi un mister și un mic șoc. Faptul că m-am prins m-a făcut să-l desconsider puțin și cred că n-am procedat tocmai corect față de el. Bine, ar mai fi și tenta un pic supranaturală care mi s-a părut din altă poveste, dar peste asta pot trece. Pentru un roman de debut, cred că e reușit, foarte documentat cu siguranță. Burton recreează foarte credibil (zic eu) Amsterdamul din epoca lui de glorie și adaugă poveștii suficientă doză de mister & suspans cît să te captiveze.


The Last Nude (Ultimul nud) / Ellis Avery

E un roman care pentru mine are multe ingrediente pentru a fi unul bun sau foarte bun: intrigă, Paris, anii ’20, boemie, artă, Tamara de Lempicka, o tonă de personaje (numite sau ușor de intuit) care apar întîmplător în carte doar pentru că făceau parte din societatea pariziană a anilor respectivi: Sylvia Beach, Gertrude Stein, Joyce, Hemingway etc. Povestea se concentrează pe relația dintre de Lempicka și Rafaela, protagonista cîtorva picturi foarte apreciate și rîvnite de către cei cu bani, cea care i-a fost muză și iubită pentru o vreme, pînă cînd își dă seama de adevărata față și intențiile Tamarei, căreia, nu știm de ce, în final, autoarea ține să-i spele imaginea prin cîteva capitole absolut inutile, scrise din perspectiva ei. A fost o mică dezamăgire pentru mine, dar merită citită, căci nu se știe, o fi avînd un alt efect asupra altora.


Girl in Hyacinth Blue / Susan Vreeland

Înapoi la epoca de aur olandeză și la Vermeer, într-o carte care, suprinzător, a apărut în același an (1999) cu Girl With a Pearl Earring. Povestea lui Vreeland, însă, are ca protagonist un tablou imaginar (vezi titlu), căruia îi spune povestea într-un mod foarte original, pornind din anii ’90 de la cel mai recent proprietar, un profesor universitar american, trecînd pe la toți foștii posesori și mergînd înapoi în timp pînă în secolul 17 la Vermeer și momentul în care a fost pictat. Mi-a plăcut mult tehnica asta, ajungem astfel să vedem nu doar soarta unei picturi și felul în care a influențat viața fiecărei persoane căreia i-a aparținut, ci și frînturi de istorie, de la Olanda înfloritoare a secolului 17, la probleme ulterioare cauzate de inundații, evrei și soarta lor în al doilea RM, felul în care ajunge în posesia profesorului și tristul lui destin (a tabloului) actual.


The Improbability of Love / Hannah Rothschild

Pentru romanul ăsta, Hannah Rothschild s-a inspirat parțial din viața personală. Familiei ei (evrei foarte avuți), i s-au confiscat în al doilea RM (ca multor altor familii) multe lucruri scumpe, între care și picturi de o valoare aproape inestimabilă. Pornind de aici, ea țese o intrigă foarte modernă și captivantă bazată pe un tablou imaginar al lui Antoine Watteau (vezi titlu), ajuns pe neașteptate în mîinile unei fete, care-l cumpără dintr-un magazin de vechituri la un preț derizoriu. Întîmplător fata devine bucătar (și nu orice bucătar, ci un chef cu foarte multă imaginație și talent, care recreează gastronomic tablouri celebre) pentru una dintre cele mai cunoscute și bogate familii de art dealers, așa că lucrurile se complică, desigur. Avem din nou, ca în The Art Forger, dinamism, mistere, urmăriri, identitate furată, dar și multă informație despre artă, istoria artei și licitații. Ah da, să nu uit să menționez că pictura, fiind franceză, rococo și cam snoabă, își spune moi și sînt cîteva capitole delicioase scrise din perspectiva ei.

***

Normal că n-am epuizat romanele inspirate din artă, atît Chevalier cît și Vreeland au mai scris la temă, Jessie Burton a publicat între timp The Muse, care se zice că ar fi și mai bun decît primul ei roman, plus că m-așteaptă deja de mult The Goldfinch (Dutch Golden Age, again, a 4-a oară!).

Dar! Dacă sînt (cred că sînt, musai să fie, sînt sigură că sînt) romane cu și despre artă și artiști pe care le-ați citit voi, spuneți-mi și mie, căci vedeți că apetit există. Sau dacă ați citit (sau v-ar plăcea să citiți) vreuna dintre cărțile pomenite de mine, mi-ar plăcea să știu ce credeți despre ele.

Ce-am mai citit (13)

The Green Road / Anne Enright ☆☆☆☆ e povestea unei familii irlandeze (mama și cei 4 copii), care se întinde pe parcursul a 25 de ani, în care întîlnim aproape toate clișeele obișnuite despre Irlanda (care pe mine, de altfel, nu mă deranjează): probleme cu alcoolul, familie disfuncțională, catolicism, emigrare în America. Mama e tipul omului absorbit de sine, care simte că toți îi datorează totul, în special copiii ei, cărora nu se sfiește să le reproșeze singurătatea și nefericirea. Pe cît e de simplu romanul ăsta ca subiect, pe atît de profund, de fapt, datorită relațiilor de familie și a firelor complicate care-i leagă pe membrii ei. Mult de tot mi-a plăcut faptul că fiecare din cele 4 părți se concentrează pe unul dintre cei 4 copii, aflați la vîrste și în locuri diferite. Foarte recomand. De Anne Enright a apărut deocamdată în România Reuniunea (The Gathering), la Polirom.

Povestiri de pe Calea Moșilor / Adina Popescu ☆☆☆☆ Dacă nu ne-ar fi despărțit un an și-o jumătate de țară, Adina și cu mine am fi putut fi colege de clasă sau poate chiar de bancă. Aș putea să zic, pe de-o parte, că cei care-au copilărit în ’80-’90 se vor regăsi mai ușor în carte sau o vor aprecia mai mult, dar nu știu dacă-i musai cazul. Nu e o capodoperă literară, dar e cu multă nostalgie și umor. Dacă ați citit Băiuțeii și Cum mi-am petrecut vacanța de vară, s-ar putea să vă placă.

A Wild Swan: And Other Tales / Michael Cunningham, Yuko Shimizu (ilustratoare) ☆☆☆ Dacă n-ar fi fost Cunningham, pentru care am o afinitate specială, nu cred că mă apropiam de volumul ăsta. Basmele repovestite mă lasă rece, (ce e trend, ca trendul trece, sper!) eu mă mulțumesc cu ficțiunea mai mult sau mai puțin contemporană. Dar am fost totuși plăcut surprinsă, poate și pentru că autorul n-a căzut în capcana repetitivității, fiecare basm e repovestit dintr-un unghi interesant, narațiunea cînd la persoana I, cînd la a III-a, cînd într-un NY foarte contemporan, cînd în orășele mici nenumite sau în pustiul american. Preferatele mele: A Wild Swan (bazată pe Lebedele, de H.C. Andersen), Crazy Old Lady (Hansel și Gretel, frații Grimml), A Monkey’s Paw (Laba de maimuță, W.W. Jacobs). E în pregătire la Polirom – O lebădă sălbatică și alte povești.

Family Life / Akhil Sharma ☆☆☆☆ Romanul ăsta parțial autobiografic mi-a plăcut în primul rînd pentru modul în care povestește Sharma, într-un fel simplu, dar care-ți merge la inimă. E drept că și povestea pe care o spune e foarte emoționantă: familia de indieni care ajunge în America la sfîrșitul anilor ’70, dar care nu apucă să-și trăiască Visul American, pentru că e cam lovită de nenorociri. În ciuda lor, Sharma e de multe ori amuzant și autoironic, așa că nu-ți lasă impresia vreun moment că și-ar plînge de milă. Pasajul meu preferat e cel în care naratorul, Ajay, descoperă că nu trebuie să fii musai doctor sau inginer ca să-ți meargă bine, și că mai sînt și unii scriitori care au reușit în viață, fără prea multă școală. Îl ia ca exemplu pe Hemingway, pentru că citise el undeva că stilul lui e foarte simplu (deci, deduce el, nici nu trebuie să scrii foarte bine) și pentru că îl interesează doar CUM scrie Hemningway, nu și CE, ajunge să citească toate cărțile de critică pe care le găsește, înainte de a citi vreun rînd din povestirile sau romanele lui. Romanul a cîștigat mai multe premii literare în ultimii doi ani, sper să se traducă și în română cîndva.

The Girls / Emma Cline ☆☆☆☆ The Girls e romanul it al momentului, cred, a apărut acum două luni și nu cred c-am văzut listă de recomandări de citit vara asta de pe care să lipsească. Deși titlul poate să sugereze un roman YA, nu e, în ciuda faptului că eroina principală / naratoarea, Evie, are 14 ani. Fetele din titlu sînt cele din anturajul lui Charles Manson (Russel în roman), pe care Evie ajunge să le cunoască și cu care se împrietenește în cel mai autentic și adolescentin mod cu putință. Povestea nu e despre Manson, cum ar fi fost tentant (dar și redundant), ci despre ele, fetele din “familia” lui, despre cum ajung niște adolescente hipioate să comită atrocitățile despre care, recunosc, eu am ajuns să citesc pe Wiki, pentru că nu știam. Dacă vă ajută niște comparații, romanul a fost asemănat cu The Virgin Suicides și A Visit from the Goon Squad. Mi-a plăcut mult atmosfera lui și de Emma Cline sper să mai auzim, mie-mi place cum scrie.

So Long, See You Tomorrow / William Maxwell ☆☆☆☆ o bijuterie de roman de 100 și ceva de pagini, cu acțiunea plasată într-o zonă rurală din Illinois, la sfîrșitul anilor ’20. E povestea unei prietenii dintre doi fermieri, care sfîrșește foarte prost. Nu subiectul în sine e ofertant (deși e, dar e unul clasic – infidelitate, răzbunare), ci felul în care scrie Maxwell, care e cam genial. E genul de carte pe care știi că vrei s-o recitești doar pentru CUM e scrisă. Maxwell a fost timp de 40 de ani fiction editor la The New Yorker, deci nu-i de mirare că se pricepe la scris. Am aflat, cu ocazia asta, cum îi spune genului ăstuia de ficțiune care-mi place mie, domestic realism, habar n-am dacă în română i-a zis cineva vreodată realism domestic pînă acum sau cum s-o fi numind, dacă s-o fi. Bineînțeles că acum vreau să-i citesc povestirile, presimt că sînt foarte bune. Romanul e tradus în română (La revedere, pe mîine) la Humanitas, colecția Cartea de pe noptieră.

iocan

Dacă vă intersectați măcar un pic cu ce înseamnă literatură română contemporană (sau un strop de social media), ați aflat deja despre iocan. Revista de proză scurtă. Poiana e la bac și e destul de controversată zilele astea, înțeleg. Pentru că nu mă pricep să scriu proză scurtă (sau cine știe? nici n-am încercat, hehe), două vorbe despre ea, pe dinăuntru și pe dinafară.

Conținut

Plăcut majoritatea contemporanilor români. Preferații mei, pe care i-aș mai citi, de unde rezultă că le doresc spor la scris și succes la publicat: Diana Bădica, George Moise, Bogdan Răileanu, Iulia Gherasim, Ema Stere. (Nu mai zic de Lavinia Braniște, că despre ea știm deja că scrie mișto). Au fost vreo 3 povestiri pe care nu le-am digerat, una din motiv de miros puternic și final previzibil, două din motiv de simțit fiecare adverb și adjectiv așezat minuțios cu penseta, nu mulțumesc.

Ștefan Bănulescu la final, cu o proză pe care mi-am cam impus s-o citesc, pentru că n-am citit nimic de el. Nu mai știu dacă am citit undeva fraza asta: realism magic de Bărăgan sau pur și simplu sînt eu atît de inedită și inspirată (dacă nu-mi aparține să-mi fie cu iertare, nu știu de unde-am pescuit-o), de fapt nici nu știu dacă e realism magic sau ce se întîmplă acolo. Să zicem că acum am citit Bănulescu și îmi ajunge :D.

Străinii: Dan Rhodes – foarte interesante prozuțele lui de 101 cuvinte, deși mă cam enervează ideea de a scrie în forme din astea fixe, Capote – foarte faină povestirea, nu credeam că o să mai citesc vreodată Capote (tradus, chiar!), și Yeats care oh, da, a scris și proză, cine mai știa? N-am rezonat, recunosc.

Aspect

O să vă enerveze la început, pînă ajung oamenii să mai publice niște numere, cît să se umple un raft de bibliotecă, pentru că da, are format de carte (ura!), dar e unul atipic, ceea ce nu e rău, dacă nu ai obsesia să-ți fie cărțile ordonate la cotor. :P

Hîrtia! La cît am blestemat Poliromul pentru jegul de hîrtie pe care-l folosește (inclusiv, dacă tot vorbim de proza scurtă, pentru Best Of. Proza scurtă a anilor 2000, care e o antologie!), revista asta e o gură de aer proaspăt. Și să mai zic și de marginea albă din interior (habar n-am cum se numește în termeni tehnici), care-ți permite să citești fără să rupi cartea din cotor, dar și de (tehno)redactare și corectură, pe care am ajuns, iată, să le apreciem cînd sînt făcute ca lumea, ca și cum ar fi un bonus.

Revista are și fotografii, în numărul ăsta, ale lui Claudiu Popescu, dar fiind alb/negru, unele mi se pare că n-au ieșit foarte grozav pe hîrtie (dar se pot vedea foarte bine aici). Ideea îmi place.

Și două chestii cu minus: una e probabil din neatenție – nu e datată (sau nu-mi dau eu seama unde?) și una din necesitate – paginile de reclamă de la început, care se bat cap în cap cu restul. Înțeleg și accept, chiar dacă nu-mi place.

All in all, mi-a plăcut și-o recomand, înțeleg că tocmai se reeditează. Și aștept numărul din septembrie, care sper să aibă proze străineze altfel decît de limbă engleză (pentru că pe alea le citesc eu by default, așa că vreau să mai testez și altceva).

Ați citit? V-a plăcut?

Luna în care am citit doar proză scurtă

aka Ce-am mai citit (12)

După cum anunțasem deja, mai fiind pe plan internațional luna prozei scurte, am ținut să fac experimentul ăsta, de a citi doar proză scurtă timp de o lună. În principiu pare un lucru foarte realizabil, cu diferența că dacă un roman te absoarbe și poți sta și jumătate de zi cufundat în lectură, cu proza scurtă e un pic diferit, are altă dinamică, simți nevoia să te oprești după fiecare povestire, să respiri între ele, să le mai digeri un pic. Cel puțin așa e în cazul meu. Și să mai spun că nici nu sînt o mare cititoare de proză scurtă, dar nici n-o resping, mă încadrez în medie, să zicem. Am citit 4 cărți, probabil aș fi putut și mai multe dacă-mi făceam din asta un scop, dar care mai era farmecul? Către sfîrșitul lunii deja mă simțeam ca la școală, cu lista de lecturi obligatorii sub nas, aveam chef să încep un roman, orice, doar pentru diversitate (motiv pentru care am și îngurgitat rapid o nonficțiune). Ca de obicei, anglo-saxonii predomină, m-am resemnat la gîndul că orice-aș face tot la ei trag, deci nici nu mă mai scuz.

Așadar, în ordine:

Tenth of December / George Saunders (2013) ☆☆☆
De cînd a apărut, cartea asta a fost prin toate topurile și recomandările posibile, ba am găsit-o chiar într-o listă cu cele mai amuzante cărți, ceea ce mi se pare un pic forțat, fiindcă multe povestiri sînt de-a dreptul dramatice, și nu-i neg calitățile umoristice, doar că e departe de a fi amuzantă ca scop în sine. Ca tematică, Saunders se învîrte în universul american, așa cum ne e prezentat de multe ori în ficțiune (în special filme și TV), cu credite ipotecare și soldați întorși de pe front care nu știu cum să se reintegreze, boli mintale și răpiri, dar are un aer destul de distopic și SF în multe dintre povestiri (fete ajunse în America via trafic pot fi cumpărate ca decor pentru gazon, teste pentru medicamente efectuate în închisori experimentale etc.) De departe, cea mai bună (există, se pare, un consens general în privința asta) e prima povestire, Victory Lap, poate fi citită online (de fapt majoritatea povestirilor au apărut în The New Yorker de-a lungul timpului și au fost adunate ulterior în această colecție). Netradus încă în română, dar poate poate.

Oameni / Mihai Mateiu (2011) ☆☆
Deja citisem 3 povestiri din Oameni în antologia Best of. Proza scurtă a anilor 2000, atunci cînd am și decis că vreau să citesc volumul ăsta. Din păcate, pe cît de mult mi-au plăcut 2 dintre povestiri, Bunica murind și Vînătorul (dovadă că Marius Chivu a avut mînă bună cînd le-a selectat pentru antologie), pe atît de puțin interesante mi s-au părut celelalte. Mihai nu excelează ca stilist (cum face Saunders, am uitat să menționez mai sus), dimpotrivă, am cîrcotit și i-am găsit hibe de multe ori, dar ca subiecte, povestirile lui sînt ofertante.


A Good Man is Hard to Find and Other Stories / Flannery O’Connor (1953)
☆☆☆☆
O’Connor a fost o surpriză pentru mine, scrie (a scris, mă rog, a răposat de tînără, la doar 39 de ani) o proză extrem de lucidă, foarte sudistă ca subiect și întotdeauna with a twist. Adică sînt genul ăla de povestiri din care nu poți să te oprești pe la mijloc și să le abandonezi, pentru că știi că la final se întămplă ceva neașteptat și care schimbă total toată povestea. Proza ei e mai întunecată, nu degeaba e încadrată la Southern Gothic, personajele sînt puțin spre deloc plăcubile, unele de-a dreptul enervante sau hidoase, iar situațiile aproape întotdeauna extreme. Mi-au plăcut multe povestiri din volum, de fapt nu știu dacă a fost vreuna care să nu îmi placă. N-am găsit-o tradusă în română.

After Rain / William Trevor (1996) ☆☆☆☆
La Trevor am ajuns via Claire Keegan, care a fost comparată cu el, și m-am gîndit că dacă ea mi-a plăcut atît de mult, musai să-mi placă și el (irlandez, extrem de prolific și ca romancier și ca scurt prozist, mult premiat, finalist Man Booker de multe ori). Și da, mi-a plăcut (nu la fel de mult ca Keegan, totuși), mi-a amintit cumva de Alice Munro. Multe, dacă nu chiar toate dintre povestirile lui, se învîrt în jurul familiei, în toate combinațiile posibile. Sînt molcome, nu se întîmplă aproape nimic ieșit din comun, și sîntem mereu în Irlanda rurală, Dublin sau Londra. The Piano Tuner’s Wives și A Day cred că sînt preferatele mele, deși, din nou, nu-mi amintesc de vreuna care să nu-mi fi plăcut. Trevor e tradus în română cu cîteva romane.

Și ca să închei de tot cu experimentul proza scurtă, m-am uitat peste ce-am mai citit în ultimii ani și vă recomand așa (am scos din calcul Cehov, Marquez și alții ca ei):

* Claire Keegan / Walk The Blue Fields
* Adriana Bittel / Cum încărunțește o blondă (reeditată anul trecut parcă, deci de găsit)
* Lydia Davis / Varieties of Disturbance
* Yoko Ogawa / Three Novellas (OK, nu-s povestiri, sînt nuvele, dar ne încadrăm la proză mai scurtă :P)
* Alice Munro / Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage (se găsește tradusă)
Ha, doar femei! Fără intenție, promit! :)

Și, bineînțeles, nu uitați de Best of. Proza scurtă a anilor 2000 / Marius Chivu (editor) și de nou apăruta revistă de proză scurtă Iocan, despre care aștept impresii de la cei care și-au cumpărat-o / citit-o.

Luna în care am citit doar cărți scrise de femei

aka Ce-am mai citit (11)

Nu știu pe unde surfați voi netul, dar se poate să fi întîlnit măcat o dată luna asta (martie) #womenhistorymonth*. În principiu se sărbătorește contribuția femeilor la chestiuni importante ale omenirii. Eu, ca să nu rămîn mai prejos, am zis c-aș face bine să citesc doar scriitoare, că oricum material este, deci după cum urmează:


Rachel Joyce / The Love Song of Miss Queenie Hennessy
☆☆☆☆☆ Dacă n-ați citit deja Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry, ați face bine să, fără prea multe comentarii. Dacă ați citit deja, știți cine e Queenie și care e legătura cu Harold. Acțiunea romanului e concomintentă cu pelerinajul lui Harold, și, după cum probabil se deduce din titlu, e în principal un roman epistolar, cu mici inserții din viața neobișnuit de palpitantă și amuzantă a muribunzilor din sanatoriul unde e internată Queenie. Mi-a plăcut la fel de mult, ba poate chiar un pic mai mult decît Pelerinajul, pentru că forează destul de adînc în viața aparent banală și solitară a lui Queenie (și a lui David, fiul lui Harold, despre care știam anterior doar un amănunt tulburător). Sper ca Litera să traducă și volumul ăsta, ar fi păcat să nu.

Claire Keegan / Walk The Blue Fields, Foster ☆☆☆☆☆ Despre Keegan am scris nu demult, dar reiau un pic, în caz că n-ați fost pe recepție. Ce mi-a plăcut foarte mult e că povestirile ei n-au o delimitare temporală foarte concretă, adică pot fi foarte bine plasate acum cîțiva ani sau acum 200 de ani. Bărbații sînt dominanți și de multe ori tăcuți, dar uneori nu știu pe ce lume trăiesc; unii au o viziune ciudată asupra familiei (într-una dintre povestiri, un bărbat o vede pentru prima dată pe cea care îi va fi soție și deja și-o imaginează cum îi va cîrpi ciorapii și călca pantalonii), femeile sînt puternice și nu de puține ori încăpățînate, iar copiii, în cele mai multe cazuri, neglijați, dacă nu chiar puțin abuzați, mînați de dorința de a pleca de-acasă. Și desigur, în fundal, invariabil, glia strămoșească. N-a fost tradusă încă, din cîte știu.

Marina Lewycka / Two Caravans ☆☆☆ Pe Marina am auzit-o la Cluj acum mai mulți ani, lecturînd fix din cartea asta, îi citisem anterior două romane, Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană (plăcut mult) și We Are All Made of Glue (meh), deci mă așteptam să îmi placă cît de cît, așa că am împrumutat cartea de la biblioteca de cartier, care, spre surprinderea mea are literatură contemporană engleză / americană destul de bună. Lewycka mizează în principal pe umor, mai ales de limbaj, care-i iese bine, doar că m-a pierdut puțin cu povestea: 6-7 personaje aterizate mai mult sau mai puțin legal în UK la cules de căpșuni pe moșia unui Smith sau așa ceva. După care se întîmplă una, alta cu ele (personajele), se despart în grupulețe, Lewycka le pierde pe parcurs și în ultima jumătate rămîn doar două, love story made in Uk(raine), bla bla. Dacă vreți musai să citiți ceva de ea, căutați Istoria tractoarelor, e apărută la Polirom.

Ali Smith / The Accidental ☆☆☆☆ E primul roman de Ali Smith pe care-l citesc și sînt foarte subiectivă, că nu prea am termeni de comparație cu propriile ei romane/povestiri, adică nu știu dacă scrie atît de mișto de obicei sau a fost o întîmplare. Tind să cred că de obicei, deci va trebui să verific curînd. Romanul nu e atît de mult despre subiect (obișnuita familie disfuncțională cu care ne-a obișnuit literatura americană – doar că tura asta se joacă în deplasare și anume UK – la ușa căreia se înființează într-o zi un personaj feminin care le va bulversa viețile tuturor sau dimpotrivă, după cum vrem să acceptăm lucrurile, le va pune viața în ordine), cît despre cum scrie Smith, postmoden & ușor experimental (fără să fie obositor și enervant, cum se mai întîmplă), cu trimiteri subtile și umor, deci foarte pe gusul meu. A apărut și în română la RAO, sper că e o traducere bună.

*Dacă tot ne jucăm cu hashtagurile, să știți că în februarie a fost #blackhistorymonth și chiar am vrut să citesc un autor de culoare, doar că nu mi-a ieșit pe motiv de Război și pace, pe care am citit-o, iată, într-un final glorios (am scris mai mult despre ea pe Goodreads în timp ce o citeam și după), ca să scap de o grijă la pensie.

***

Cum reușesc unii să scrie fără paranteze atît de dese și de lungi, iată o întrebare la care nu am încă răspuns.

Load More