All posts tagged expat

Prin oraș: Casa Batlló

Nu există să știi ceva, cît de cît, despre Barcelona, și să nu fie printre alea cîteva lucruri și Casa Batlló – simbol, dacă vreți, al orașului, al modernismului, al lui Gaudí însuși.

Timp de 3 ani am tot evitat s-o vizitez, ba pe motiv că-i plin de turiști, ba că e scump, ba că e prea populară, ba că [insert alte motive]. Am decis într-un final că intrarea n-o să se facă mai ieftină, nici turiștii mai puțini, așa că aș face bine, dacă tot locuiesc aici, s-o vizitez, măcar odată-n viață. Ceea ce am și făcut, și-am aflat cu bucurie că 1. dacă ești rezident, biletul e mai ieftin (15 euro, comparativ cu 23 cel mai ieftin pînă la 36 cel mai scump). 2. dimineața, pe la un 9.30-10 e încă o oră decentă de vizitat, turistul încă doarme sau își bea cafeaua con leche pe undeva.

Înainte să vă las niște poze care să vă facă poftă / curaj de vizitat, cîteva concluzii:
– casa e mare pe dinafară, dar de vizitat sînt practic 2 paliere, scările interioare și acoperișul;
– Gaudí a fost un tip foarte deștept (no news here), toate șmecheriile legate de aerisire și luminozitate m-au impresionat la fel de mult ca detaliile decorative și arhitectonice (orice tip de bilet are smart guide, așa că informații complete la fața locului sau google dacă țineți neapărat);
– dacă tot ajungeți acolo, uitați-vă cu atenție și la celelalte case din zonă, așa numita Manzana de la discordia (un foarte isteț joc de cuvinte, manzana înseamnă în limba spaniolă atît măr cît și bloc), sînt nișe bijuterii arhitectonice pe care e păcat să le ratați.
– dacă vreți să evitați statul la cozi, luați bilete în prealabil de pe net.

Grădinărești: protagonistul săptămînii

Sînt sigură că mureați de curiozitate să știți ce mai face fata mea la gradiniță în grupa mică, așa că nu mai prelungesc suspansul. Răspunsul e: bine, mersi!

De fapt voiam să vă spun despre o chestie mișto pe care o fac copiii la grădi, nu știu dacă în fiecare an (am senzația că da). Săptămînal, unul dintre copii este protagonist, așa se numește proiectul, protagonistul săptămînii, asta înseamnă că toți colegii / educatorii ajung să îl cunoască mai bine. Părintele primește cu o săptămînă înainte un set de instrucțiuni, plus o plasă mare de la Ikea, în care luni dimineața cară de voie jucăriile, cărțile, CD-urile preferate ale copilului, pe care el/ea le va împărți cu colegii în săptămîna în curs. Sigur, totul cu cap și cu măsură, în momentele special destinate. Nu doar că le împarte, dar le și povestește colegilor despre ele, de unde le are, le arată cum funcționează etc. Pe lîngă asta, educatoarea lipește undeva pe un perete 5-6 poze cu copilul, de cînd era mic, pînă în zilele noastre, singur sau cu familia și prietenii. În altă zi, protagonistul le povestește celorlalți despre mîncarea lui preferată (fel I, II, desert), în alta le spune ce îl face fericit și ce îl întristează și discută toți despre ce ar putea face ca să depășească momentele de supărare. Totul culminează cu un album personalizat pe care îl face împreună cu colegii, care-l desenează așa cum îl percep ei, ba se mai și semnează artistic, după posibilități.

De unde anul trecut pe vremea asta aveam mari emoții despre cum se va descurca prunca la grădiniță, pe toate planurile, dar mai ales lingvistic, iat-o acum în stare să priceapă și să vorbească de toate, ba uneori se mai și enervează cînd vorbește cu noi în catalană și nu sîntem în stare să-i răspundem pe măsură, eh!

Cam așa arată ea în viziunea colegilor (presupun că era îmbrăcată în roz în ziua cu pricina):

Și un autoportret al artistei la tinerețe:

Barcelona (de) la înălțime

Să zicem că vii a doua sau mai multa oară în Barcelona sau să zicem că locuiești aici. În fine. Să zicem că ai fost deja măcar o dată în Park Güell, la castelul de pe Montjuïc sau sus la Tibidabo și ai admirat / fotografiat orașul de la înălțime. Să zicem că locuiești relativ aproape (2 km) de un alt loc care se laudă cu cea mai frumoasă panoramă a orașului, dar care nu costă nimic și nici nu e înțesat de turiști, cel mult de pasionații de jogging. Ce faci? Păi mergi, sigur, chiar dacă e de urcat și pe străduțe, și pe trepte, și mai ai și un copil de 3 ani cu tine.

Bunkers del Carmel (buncărele din cartierul El Carmel), se află pe Turó de la Rovira (dealul Rovirei, cum ar veni :)) și oferă una dintre cele mai spectaculoase imagini panoramice asupra Barcelonei. Locul e foarte puțin cunoscut turiștilor și a fost puțin cunoscut chiar și printre localnici, pînă acum cîțiva ani. A devenit, pintre altele, popular datorită unui film, Tengo Ganas de Ti, care are cîteva scene filmate sus la buncăre, ba chiar afișul are o imagine destul de îmbietoare.

Sigur că majoritatea oamenilor urcă pentru imaginile spectaculoase (360°), dar și buncărele (construite în timpul războiului civil și folosite ca adăposturi antiaeriene) pot fi un punct de atracție, presupunînd că te interesează istoria (sînt bine marcate, există chiar și un centru de informare care ține de MUHBA – muzeul de istorie). Noi am fost dimineața, dar se zice că apusurile se văd excelent de acolo de sus.

A photo posted by David Cristian (@departive) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by David Cristian (@departive) on

A photo posted by David Cristian (@departive) on

Caga tió’s coming to town

În această perioadă de maximă încordare și aprinse dicuții vizavi de ce le spunem copiilor despre moși (să păstrăm magia, să nu-și piardă inocența, dar nici să nu-i mințim ca să nu le lezăm una alta), să vă zic doar că aicișa în Catalunya nu se prezintă Moș Crăciun la copii (nici Moș Nicolae – aud că el navighează spre Olanda, așa că nu-i de văzut prin zonă), ci un butuc, pe numele lui Tió de Nadal sau Caga tió (bușteanul căcăcios). După 8 decembrie își face apariția prin casele catalane, iar pînă în ajunul Crăciunului, copiii au grijă să-i dea de mîncare (biscuiți și fructe), pentru ca în ziua de Crăciun, bușteanul să – ne scuzați, ce să facem, așa e tradiția! – cace niște cadouri pentru ei (nu înainte de a-l bate bine cu niște bîte, în timp ce cîntă un cîntec specific), de cele mai mule ori dulciuri sau în orice caz chestii mărunte. Asta pentru că adevăratele cadouri se primesc în 6 ianuarie și sînt aduse de Reis (cei 3 magi).

De unde rezultă că nici la grădi nu va fi serbare cu moș, ci doar concert de colinde, dar bușteanul căcăcios e prezent de cîteva zile în curte, iar, după cum se poate observa, copiii au mare grijă să-l hrănească. Nu mă întrebați cum gestionează părinții catalani situația cînd copiii află că buștenii nu produc cadouri prin partea dorsală, că nu știu să răspund. Dar, la cum îi cunosc, pot să intuiesc că nu-și prea bat capul cu asta.

Cum ziceam, nu serbare, nu cadou pentru educatoare, DAR evaluare individuală din partea ei pentru fiecare dintre cei 25 de copii, acum la final de trimestru, pentru nu mai puțin de 8 categorii (autonomie, stabilitate emoțională, comunicare, abilități de tot felul etc.). Cum am mai zis, mie-mi place mult de “doamna” (care e de fapt o foarte tînără domnișoară), așa că mă gîndesc să-i aducem un mic suvenir din România, dar încă nu știu ce.

La semnalul următor

reloj-cocina-cataclock-9914_l

Dintre misterele limbii catalane, pe care abia începem s-o dibuim și noi, vă prezentăm azi modul în care catalanii folosesc ceasul. În primul rînd, cele 60 de minute se împart în sferturi, sfertul fiind astfel unitatea de referință. Ne vom raporta mereu la ora care urmează, așa că ne interesează cîte sferturi s-au scurs deja din ea.

Începem lejer
Les deu (en punt) – Zece (fix)
Les deu i cinc (minuts) – Zece și cinci (minute)

După care ridicăm un pic ștacheta:
Un quart d’onze – Zece și un sfert (adică un sfert din unsprezece)
Dos quarts d’onze – Zece și jumătate (două sferturi din unsprezece)
Tres quarts d’onze – Unsprezece fără un sfert (trei sferturi din unsprezece)

Insităm cu ștacheta ridicată:
Un quart d’onze i cinc – Zece și douăzeci (un sfert din unsprezece și cinci minute)
Dos quarts d’onze menys cinc – Zece și 25 de minute (două sferturi din unsprezece fără cinci minute)
Dos quarts d’onze i cinc – Unsprezece fără 25 de minute (două sferturi din unsprezece și cinci minute)

Și, cireașa de pe tort – sfertul are jumătate (mig), care poate fi 7 sau 8 minute, după cît de optimist se simte vorbitorul :)
Un quart i mig d’onze del matí – aproximativ 10 și 23 de minute dimineața (adică un sfert și jumătate din 11), unde matí (+ matinada, migdia, vespre, nit) musai trebuie specificat, ca să știm dacă e noapte, dimineață, prînz, după masă sau seară.

Bineînțeles că se poate folosi și varianta cealaltă, mai ușor recognoscibilă (Les deu i vint – zece și douăzeci), dar de ce să simplifici cînd poți să complici? :)

Acestea fiind spuse, vă anunț că acum cînd scriu, són les dues i tres minuts de la tarda.
Și da, desigur, există ceasuri cu ora catalană.

Update despre grădiniță

Transmitem de pe frontul grădinăresc, la o lună și un pic după începere:

– 25 de copii în clasă, cum am mai spus parcă, educatoarea foarte tînără, am stalkuit-o pe FB – e născută în 91! Asta m-a îngrijorat un pic la început, după care mi-am zis că mai bine una tînără și entuziasmată, decît una mai în vîrstă și sătulă de lucru cu copiii (încă gîndesc în termeni românești sistemul de învățămînt). E simpatică, veselă, copiii și părinții îi spun pe nume, o țin minte din primăvară de cînd am fost să văd grădinița și am povestit puțin cu ea, probabil era într-un stagiu temporar sau ceva, că atunci era altă educatoare la grupa asta. În fine, mă gîndesc că nici școala (care are 150 și ceva de ani vechime, prestigiu, alea alea) nu angajează pe oricine. Sper. Mereu sînt cel puțin 2 persoane în preajma copiilor, la venire și plecare uneori chiar 3, au și o studentă la practică, ceea ce prinde bine. Îmi place mult de tot că nici un copil nu pleacă acasă fără să fie “livrat” personal de educatoare. La 5 toți așteaptă frumos pe scaune și pe rînd, pe măsură ce sosesc părinții, educatoarea îi strigă, ei își aranjează scaunul, se pupă cu educatoarea și apoi sînt luați în primire de părinți. Și intranetul școlii îmi place, comunic așa foarte ușor cu educatoarea sau secretariatul.

– am avut ședință cu părinții săptămîna trecută (unde fiecare părinte s-a prezentat și a zis două vorbe despre el), în catalană, of course, dar A. (educatoarea) m-a întrebat înainte dacă e OK și mi-a spus că dacă vreau putem să ne întîlnim separat într-o zi ca să-mi povestească. A fost OK, de priceput pricep binișor, de vorbit e o salată, amestec spaniola cu catalana, iese o combinație posibil nu foarte comestibilă. Părinții foarte drăguți, majoritatea pe la 30 și de ani, mă simt confortabil cu media asta de vîrstă. Cu unii deja am intrat în discuții așteptînd copiii: un domn din Mexic, face ceva doctorat aici, are două fetițe la grădi, a vizitat România și i-a plăcut, știe expresii și înjurături, pe care a ținut să mi le exemplifice. Alte două mame sînt arăboaice, căsătorite cu catalani (și spre surprinderea mea nu vorbesc cu copiii în arabă, ci în spaniolă/catalană), un alt tată e ceva nordic, suedez bănuiesc după nume, deci nu sîntem singurii străini între catalani și spanioli, în grupa cealaltă mai e o fetiță japoneză, în anii mai mari și alți străini. Am dus fiecare cîte o poză cu familia, așa că acum au un album al clasei care va circula pe la fiecare cîte două zile, așa încît toți să-și poată cunoaște colegii cu tot cu părinți și frați, mi-a plăcut foarte mult ideea.

– am văzut (cu poze) care e programul lor într-o zi, fac chestii absolut normale, pictează, se joacă, mănîncă o gustare de acasă (lunea e mereu ziua fructelor), merg la baie sau mai scapă pe ei (încă mai primesc pachețele cu chiloți murdari de caca dar se pare că există și ceva progrese), au program de muzică, de ascultat povești, de sport, se joacă afară (de două ori pe zi, fie la nisip, fie cu mingi, cercuri etc.) Pentru trimestrul 1 au fix 4 unități didactice: adaptarea la grădiniță, animalul-mascotă al clasei (țestoasa – acum învață despre ea, au tapetat toată clasa cu poze, jucării, desene, învață cîntece cu ea), pădurea și melcul (care se va solda cu o excursie de o zi într-un parc medioambiental), Crăciunul. Apropo de ieșiri, sînt 3 în fiecare trimestru, ba la teatru, ba prin cartier să observe pregătirile de Crăciun, ba la pădure sau la fermă sau la muzeu, ca să ia contact cu arta lui Miró.

– spre deosebire de colegii ei, care au fost majoritatea la creșă, și cel puțin înțeleg catalana, dacă nu o vorbesc, fata mea e total pe lîngă. Sau a fost, mă rog, acum e clar că știe deja expresii, pe care a început să le învețe de fapt din prima săptămînă. Mi s-a transmis că prinde repede limba, ceea ce nu mă miră, cunoscînd-o (nu știu ele, doamnele, că puiul de cioară numără, știe alfabetul, culorile, haine și animale inclusiv în dulcele grai al lui Shakespeare). Colegii sînt drăguți cu ea, au înțeles că nu vorbește limba și mereu o ajută și îi arată chestii, dacă e nevoie. S-a independizat un pic, ceea ce mă bucură, dar încă se lasă cu tantrumuri, a căror origine nu mi-e prea clară; o fi încă noutatea grădiniței și a desprinderii de casă, oboseala (la prînz, între 1-3 vine acasă – cam o treime dintre copii fac siesta acasă – mănîncă și doarme, probabil insuficient), ori pur și simplu the terrible twos care imediat sînt threes, dar parcă e pe ea o interesează.

Vom reveni cu amănunte!

Cîteva tradiții catalane

Și dacă tot m-am pornit cu treburi catalane (adică lista de scriitori de săptămîna trecută), să mai zic două vorbe și despre cîteva tradiții locale.

Despre correfocs (care înseamnă mot a mot a fugi cu focul) am mai pomenit cîndva parcă, în contextul vreunei fieste, nu mai țin minte acum. Correfocșii ăștia sînt de fapt un grup de oameni (inclusiv copii!) antrenați special pentru a se juca cu focul – la propriu. Se costumează în diavoli și acompaniați de toboșari mărșăluiesc pe străzi cu ocazia diferitelor sărbători, gen Festa Major, despre care v-am mai zis. Nu e cea mai plăcută experiență (deși sînt convinsă că unii mai curajoși m-ar contrazice), mai ales cînd ești cu un copil mic în cărucior și dai întîmplător peste ei. Click aici pentru mai multe poze, care sînt spectaculoase, trebuie să recunosc.

Castellers sînt un fenomen specific Catalunyei. Castell = castel, de unde rezultă un castel / turn din oameni, o tradiție ce datează de la sfîrșitul secolului 18. Turnurile pot fi de mai multe feluri, în funcție de formă și numărul de participanți (bărbați, femei și inclusiv copii, din nou). În mod tradițional, turnurile se ridică în piețe, duminica, dar și cu ocazia diferitelor sărbători. În plus, există adevărate competiții (cu reguli foarte stricte) între școlile de castellers numite colle, diferențiate între ele prin culoarea echipamentului.

Gegants – giganții sînt figuri din papier mâché de dimensiuni uriașe (gen 3-3,5 m), care reprezintă personaje tradiționale sau figuri ale nobilimii locale, prezente la tot felul de festivități, mai ales Festa Major, care e sărbătoarea cea mai importantă a unui oraș sau chiar cartier. În Catalunya, giganții datează de prin secolul 15. Barcelona ca oraș are propria pereche de giganți, Jaume I și Violant d’Hongria, o pereche nobiliară, dar există și figuri populare, de exemplu giganții din Raval sînt o familie de muncitori (Ramon și Lola), în Eixample avem Rei Gaudí și Pedrera, iar giganții cartierului nostru (în foto) sînt Pau și Llibertat, o pereche burgheză din secolul 19. Toate figurile au în spate motive istorice bine întemeiate pentru alegerea numelor și a ceea ce reprezintă.

Gegants_de_Gràcia

Toate tradițiile astea presupun multă muncă și se fac voluntar; ceea ce mă surprinde pe mine e cît de interesată e generația de azi în a le păstra și perpetua, mai ales că vorbim inclusiv de orașe mari, unde de obicei tradițiile se pierd în timp. Bine, știm, catalanii sînt un pic naționaliști, dar oricum.

Grădinița. Prolog.

Mai sînt mai puțin de trei săptămîni pînă la începerea grădiniței și am intrat un pic în fibrilații. Copila nu vorbește catalană, deși înțelege cîteva chestii simple, abia a renunțat la scutec de vreo lună și nu spune întotdeauna cînd are nevoie (caca e mereu o surpriză), are ochelari (iar copiii sînt mereu curioși și vor să tragă de ei, și nici ea nu e foarte grijulie), va fi printre cei mai mici din grupă (grupa mică = toți copiii născuți în 2012, iar ea e de la sfîrșit de noiembrie), n-a fost în comunitate pînă acum și nici frați mai mari nu posedă, deci nu știe să împartă, să se joace în grup, să-și revendice ce-i al ei (majoritatea copiilor vin din creșe, aici concediul de maternitate e de 3-4 luni). Plus că n-a fost niciodată mai mult de cîteva ore departe de vreunul dintre noi, în principiu pentru că n-avem în apropiere bunici, mătuși & co. Și e super, super energică; ar cînta și-ar țopăi cît e ziua de lungă. (Sper că profele de engleză și de muzică vor fi încîntate de repertoriul ei). Am, deci, toate motivele să fiu ușor spre moderat panicată, deși încerc să bravez în fața ei, îi povestesc zilnic cum o să fie, ce-o să facă etc. Deocamdată e încîntată.

Primele trei zile sînt de acomodare, dar asta nu înseamnă că părinții stau acolo, ci că orele de venire și plecare sînt mai flexibile, iar părinții îi pot aduce pînă în clasă (și nu la ușă, cum se practică pentru grupa mică) și pot sta împreună vreo jumătate de oră, cam așa. Tot în zilele astea de acomodare sînt 3 persoane la grupă (25 de copii), iar după aceea două (educatoarea și o asistentă, care de fapt se împarte între două grupe, în funcție de activități). Da, clasele standard au 25 de copii, probabil doar la școlile private să fie mai puțini, deși am înțeles că nici acolo nu-s cu mult mai puțini. Dar măcar sala e super spațioasă și luminoasă. Apropo, în Spania școlile sînt de 3 feluri: de stat (gratuite), semi-gratuite (părinții plătesc o parte) și private. La primele două se intră pe bază de puncte (cei cu frați mai mari, din familii monoparentale sau cu mulți copii etc. au prioritate), iar locurile rămase se trag la sorți.

Pentru prima zi de școală trebuie să completăm nu mai puțin de 6 pagini cu info despre copil: cu cine locuiește, în ce limbă i se vorbește, dacă a fost afectat de chestii nasoale (moarte, boală, accidente), sănătate, obiceiuri alimentare, cum s-a dezvoltat (cînd a început să umble, să vorbească), ce poate să facă de unul singur (mîncat, îmbrăcat), cît și cum doarme, ce face în timpul liber, plus descriere din partea părinților (cu puncte forte și puncte slabe!). Deja am amețit.

Încă din iunie avem toți trei user și parolă la intranetul școlii – ba chiar și ceva aplicație, trebuie s-o instalez – cu o tonă de chestii: numele colegilor și al profilor (fac psihomotricitate, muzică și engleză cu profesori specializați), o tonă de resurse digitale gratuite, fișă personală de evaluare la fiecare materie (la 3 ani?!), mesagerie etc. Plus meniul lunar, care e mereu diferit, creat de un nutriționist, se laudă că folosesc doar ulei extravirgin de măsline, desertul înseamnă iaurt, fructe de sezon și vara, înghețată. Nimeni nu bea și nu are voie să aducă sucuri în școală, nici bomboane sau alte dulciuri. (Pe astea le mănîncă și beau după program, cu părinții și bunicii, nu vă imaginați că sînt privați total de ele! :))

Mîine, dacă e deschisă școala, ceea ce mă îndoiesc, mă duc să văd ce mărime de uniformă îi trebuie. Dacă nu, îi iau eu măsuri după capul meu; uniforma și rucsacul le comandăm online și vin pe urmă la școală. Sper să nu trebuiască mai mult de atît, că nu țin musai să-i cumpăr haine cu logo-ul școlii. (Mai sînt hanorace, pantaloni, bluze, tricouri etc.). Și să nu vă imaginați că-s nu știu ce grozăvii, 50-50 bumbac și poliester.

Processed with Moldiv

Mie-mi place echipamentul ăsta grădinăresc, toate grădinițele îl au, fiecare cu design și culori diferite, dar toate așa infantiluțe, cred că în România ar face crize părinții, aici nici măcar nu te întreabă de sănătate. Ăsta e, și gata!

No, să înceapă distracția! Accept bătăi încurajatoare pe umăr, vorbe bune, chiar și miștouri.

Ah, da. Era să uit. Am citit zilele trecute un articol simpatic, Going Back to School: The 1970s vs Today.

Load More