All posts tagged ce-am mai citit

Ce-am mai citit (15)

și mi-a plăcut mult sau foarte mult. Las deoparte niște proză scurtă românească, despre care o să scriu separat, cu proxima ocazie.

Revenge / Yoko Ogawa
Pe Ogawa am mai citit-o acum vreo doi ani cu niște nuvele destul de stranii, dar povestirile astea din volum, yum yum! Ciudățele peste poate, într-un stil japonez minimalist, în care toată lumea e cuminte, își vede de apartamentul propriu, merge conștiincios cu metroul, admiră cireșii înfloriți pînă cînd, fără să se fi anunțat, zbang! se întîmplă ceva un picuț grotesc, după care se termină povestea și Ogawa trece la următoarea. Doar că șmecheria cea mare e că fiecare povestire preia cîte un element, uneori de-a dreptul minuscul, din povestirea anterioară (un personaj, o prăjitură cu căpșuni, un morcov în formă de mînă), așa că la final ne alegem aproape cu o nuvelă. Sau așa ceva.

Lupta mea: Cartea întîi. Moartea unui tată / Karl Ove Knausgård
Pentru c-am ajus eu să-l citesc pe domnul ăsta vinovați sînt, în ordine: Jess în Gilmore Girls Revival, Will Rycroft – community manager la Vintage, într-un filmuleț pe YouTube și Dan Coman într-un interviu la All You Can Read. Dacă nu știți despre fenomenul KOK înseamnă că vă aflați într-un internet paralel. Dacă nu vă place, pot să vă înțeleg, iar dacă vă place, vă înțeleg perfect! Practic n-am spus nimic concret, ideea e: fie ai răbdare și interes să citești cum face el curățenie în baia bunicii, fie nu. Cît despre mine, pot să-i citesc lejer și lista de cumpărături, șiii, așa cum nu mai știu cine spunea, chiar și cînd m-am plictisit, am citit cu interes.

Nutshell / Ian McEwan
Ua! A trebuit să ajung la a 6-a carte de McEwan ca să zic în sfîrșit că da, dom’le! îmi place cum scrie băiatul ăsta. Vreau să cred că domnii ăștia cu Hogarth Shakespeare se zgîrie pe ochi iar Gillian Flynn are coșmaruri cu fetuși! (Aici ar trebui să știți ce e cu Hogarth Shakespeare, ceea ce sper că.) Atît de bine e rescris Hamlet din perspectiva unui prunc încă nenăscut, că practic însuși Will cred că e un pic invidios. Nu doar că e un roman cît se poate de contemporan, dar e și foarte deștept, ca să nu mai zic de amuzant. Cît s-o fi distrat McEwan scriind la el!

The Waves / Virginia Woolf
Am vrut să citesc romanul ăsta pentru că sînt victima recenziilor entuziaste, și cum am auzit anul trecut una, hop am cumpărat și cartea. Am mai citit-o pe Virginia în trecut, și de voie și de nevoie; în afară de Orlando, pe care n-am putut să-l diger (dar ce idee mi-a venit, să caut filmul cu Tilda), celelalte mi-au plăcut mult și foarte mult. E greu cu femeia asta. Dacă vreodată m-am întrebat ce-a vrut să spună autorul, apăi aici a fost. 6 prieteni, ale căror vieți se împletesc, uneori pînă la contopire, sînt urmăriți din fragedă pruncie pînă la finalul vieții, unde viața se suprapune cu parcursul unei zile, iar momentele vieții coincid cu mișcările soarelui pe cer, de la răsărit pînă la apus. E totul un simbol și-o metaforă (sau poate nu!?) așa că la un moment dat am lăsat încercările de a înțelege personajele și-am tratat totul ca pe o proză poetică, și bine am făcut. (Cred!)

Ușa / Magda Szabó
De mult n-am mai găsit un personaj atît de magnetic ca Emerenc! Însă pe cît de mult mi-a plăcut ea ca personaj (unde, să ne-nțelegem, ea nu e deloc plăcubilă, dar e genul pitoresc spre mitologic), pe atît de puțin am înțeles relația disfuncțională dintre scriitoare (Magda) și menajeră (Emerenc), în care prima se lasă abuzată verbal și emoțional, într-un raport de forțe cel puțin ciudat. Nu m-au mulțumit pe deplin lămuririle lui Andrei Dósa (traducător) de la final, încă mai rumeg la posibile explicații. În schimb mi-a plăcut mult alegerea titlului, care trimite și la lucruri pămîntești, și la bagaj emoțional. Notă către mine: să citesc mai mulți unguri.

Blestemul tîlharului mustăcios / Irina Teodorescu
Ema, ție trebuie să-ți mulțumesc pentru cartea asta, că dacă nu o pomeneai tu, treceam bine mersi pe lîngă ea în librării. Irina e româncă trăitoare în Franța și, deși a scris romanul în franceză (ba a luat și ceva premiu pentru el), eu cred că tot românii îl apreciază mai bine, pentru că subiect și personaje. Adică Marineștii, blestemați de către un haiduc cu fasole bătută prin mustăți, care o duc din ghinion în ghinion pînă în anul 2000. Dacă subiectul și personajele mi se par autentic românești, stilul și dialogurile mi s-au părut franțuzite, venite pe unde psihotronic-cinematografice direct de la Jean-Pierre Jeunet .

Nonfiction November

sau Ce-am mai citit (14)
sau Pledoarie pentru (nonficțiunea lui) Nick Hornby

Conform arhivei, ultima postare cu ce-am mai citit a fost fix acum patru luni. De-atunci și pînă acum s-au mai adunat, despre unele cărți am scris în alte contexte (The Luminaries VS The Goldfinch), dar ca să zic totuși două vorbe despre cele care mi-au plăcut: Hot Milk / Deborah Levy (foarte bună, recomand, shortlisted pentru Man Booker 2016), The Vegetarian / Han Kang (foarte bună și ea, Man Booker International 2016, tradusă recent la Art); The Story of the Lost Child / Elena Ferrante (ultima din tetralogie, știți deja că mi-a plăcut mult de tot, nu mai insist); M Train / Patti Smith (foarte plăcut, recomand, tradusă în română); Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului / Marta Petreu (și-asta plăcut și recomand, mai ales dacă sînteți în căutare de literatură română actuală); Granta 135: New Irish Writing, A Girl Is A Half-formed Thing / Eimear McBride (ambele excelente, sper să apuc să spun mai multe despre ele cîndva). Obvios (voi știți că Patapievici folosește – folosea? – cuvîntul ăsta, așa adaptat din engleză?), detalii pe Goodreads unde scriu la cald sau chiar fierbinte (reading updates sînt preferatele mele) despre ce mai citesc.

Revenind din lunga paranteză, în noiembrie mi-am propus să citesc nonficțiune, după modelul Women History Month, cînd am citit doar cărți scrise de femei și Luna prozei scurte, cînd am citit, exact, doar proză scurtă, mai ales că mi-am dat seama că, spre deosebire de alți ani, în 2016 am citit mult mai puțină. Prima carte (de fapt am terminat-o ultima, dar am început-o prin ianuarie, abandonat și apoi reluat) a fost Patimă și desfătare: despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească: 1750–1860 de Constanța Vintilă-Ghițulescu, autoare de care fanii adevărați ai blogului își vor aminti că am mai citit o carte, acum doi ani – poftiți link. Cartea e faină, ceva mai puțin istorică decît În șalvari și cu ișlic, cu detalii domestice din viața oamenilor de la sfîrșitul secolului 18 pînă după mijlocul seoclului 19, ce mîncau (și ce bine mîncau! – boierii, desigur), cu ce se îndeletniceau, cum își beau cafeaua, ce citeau, cum se tratau de beteșuguri, etc. Între timp am început și romanul Ligiei Ruscu, O dimineață la vînătoare, care merge de minune citit în paralel cu cartea C.V.-G (sau și fără, e fain oricum, miroase a Agatha Christie) și am văzut și Aferim!, ca să fie experiența completă.

Și ca să ajung în sfîrșit la Nick Hornby. Despre dumnealui și nonficțiunea lui am mai pomenit aici pe blog acum ceva vreme cînd am citit 31 songs. Cu ficțiunea pe care o scrie sînt puțin spre deloc familiarizată, pentru că am citit doar High Fidelity, care mi-a plăcut foarte mult, deci, rotunjind, pot presupune că îmi place per total. De citit, am citit luna asta două cărți de-ale lui, More Baths, Less Talking și The Complete Polysyllabic Spree, care fac parte dintr-o serie care se cheamă Stuff I’ve been reading.

Un pic de background: cînd nu scrie romane sau scenarii, ascultă muzică, se uită la meciurile lui Arsenal ori petrece timp cu copiii lui, Nick Hornby scrie la revista americană The Believer (mai degrabă scria, dat fiind că pe site numărul curent e Fall 2015). Rubrica lui lunară, Stuff I’ve been reading, a avut, se pare, suficient succes încît să fie transformată într-o serie de cărți.

În fine. Care-i treaba cu Stuff I’ve been reading. Cu liniuță.

– la fiecare început de capitol, Hornby face două liste și notează a. ce cărți și-a cumpărat în luna respectivă și b. ce cărți a citit, după care detaliază despre cele citite. Și nu vă faceți probleme, și el suferă de tsundoku. În medie sînt cam 3-4 cărți citite în fiecare lună, dacă nu cumva decide să citească Dickens și atunci e ocupat doar cu vreun roman de-al lui cîte o lună sau mai mult ori poate e campionat și atunci o lasă mai moale cu cititul.

– dacă vă găsiți vreodată într-un reading slump, seria asta e remediul perfect. Nu numai că are capitole scurtuțe, relaxante și amuzante, dar Hornby e un cititor atît de entuziast, încît probabil o să vă facă să vreți să v-apucați imediat de citit, mai ales cărțile pe care le amintește el acolo. Nu știu cum se face că din cauza și datorită lui am ajuns să pun pe lista de citit cărți despre film editing, autism, punctuație sau infracțiune juvenilă, ca să nu mai zic de ficțiune, inclusiv romane care nu se mai publică de ani buni. (Note to self: trebuie să reiau Gilead. Musai.). Plus că nu e capitol în care să nu-l amintească pe Dickens (scriitorul lui preferat), o carte sau un personaj de-al lui (a inventat vreo 13.000!), așa că aproape m-a convins să citesc David Copperfield. Sau cel puțin să încerc.

– omul e atît de tonic, deștept, amuzant și autoironic (chelia, romanele lui, șefii de la revistă, neveste, you name it), cu toate referințele pop în buzunar, încît dac-ar fi să aleg un scriitor cu care să stau la o cafea, îl las pe Colm Tóibín deoparte și trișez cu Hornby fără să clipesc. Ceea ce mă face să regret că, din păcate, în România încă se scrie rigid despre cărți (și mă refer aici mai ales la publicații); jurnaliștii, scriitorii și criticii care scriu despre cărți o fac, în marea majoritate, fie foarte critic, fie laudativ, fie mult prea informativ și impersonal, dar se poate ca asta să fie direcția editorială și atunci joacă după cum li se cîntă. Cît sînt de înțelegătoare :D! Totuși, dacă știți vreunul / vreuna care scrie fără pretenții, cu umor și cu trimiteri la sport, muzică și pop culture în general, let me know. (Am vrut să spun, și uite că spun, că Radu Paraschivescu mi se pare cel mai aproape de echivalentul lui Hornby în România – nu că e o idee foarte grozavă să-i compari, e doar ca să susțin ideea de mai sus – dar din cîte l-am văzut în Dă-te la o carte merge tot pe rețeta clasică, că doar e la TV, unde na, trebuie să pari serios, să vorbești elocvent, să te plimbi printre cărți. În rest, deștept e, amuzant e, muzică și sport consumă, de citit citește mult, l-a tradus și pe Hornby, are toate calitățile. Cineva să-i dea o rubrică undeva unde să scrie ce vrea mușchii lui.)

– nonficțiunea lui Hornby n-o să vă crească IQ (desi e plină de trivia), nu cred că o să vă provoace nu știu ce revelații existențiale și nici nu cred că o să ajungă el să cîștige Nobelul (numai să nu am și eu gura a(i)urită ca băiatul ăla de la New Republic cu Dylan, hehe). Cel mult o să vă binedispună și aproape sigur o să sfîrșiți făcînd (alte) liste de cărți, o să vă bucurați că i-au plăcut și lui cărți care v-au plăcut și vouă sau dimpotrivă, poate o să vă-ntristați că nu i-au plăcut (cum m-am întristat eu că nu i-a plăcut foarte mult Let the Great World Spin doar pentru că McCann a confundat nu știu ce cîntăreț scoțian și a zis că e irlandez).

Pentru deschiderea apetitului, vă las un fragment din More Baths, Less Talking în care vorbește despre cartea lui Carl Wilson, Let’s Talk About Love: A Journey to the End of Taste și snobismul cultural:

Why does everyone hate Céline Dion? Except, of course, it’s not everyone, is it? She’s sold more albums than just about anyone alive. Everyone loves Céline Dion, if you think about it. So actually, he asks the question: why do I and my friends and all rock critics and everyone likely to be reading this book and magazines like the Believer hate Céline Dion? And the answers he finds are profound, provocative, and leave you wondering who the hell you actually are — especially if, like many of us around these parts, you set great store by cultural consumption as an indicator of both character and, let’s face it, intelligence. We are cool people! We read Jonathan Franzen and we listen to Pavement, but we also love Mozart and Seinfeld! Hurrah for us!

Ce-am mai citit (13)

The Green Road / Anne Enright ☆☆☆☆ e povestea unei familii irlandeze (mama și cei 4 copii), care se întinde pe parcursul a 25 de ani, în care întîlnim aproape toate clișeele obișnuite despre Irlanda (care pe mine, de altfel, nu mă deranjează): probleme cu alcoolul, familie disfuncțională, catolicism, emigrare în America. Mama e tipul omului absorbit de sine, care simte că toți îi datorează totul, în special copiii ei, cărora nu se sfiește să le reproșeze singurătatea și nefericirea. Pe cît e de simplu romanul ăsta ca subiect, pe atît de profund, de fapt, datorită relațiilor de familie și a firelor complicate care-i leagă pe membrii ei. Mult de tot mi-a plăcut faptul că fiecare din cele 4 părți se concentrează pe unul dintre cei 4 copii, aflați la vîrste și în locuri diferite. Foarte recomand. De Anne Enright a apărut deocamdată în România Reuniunea (The Gathering), la Polirom.

Povestiri de pe Calea Moșilor / Adina Popescu ☆☆☆☆ Dacă nu ne-ar fi despărțit un an și-o jumătate de țară, Adina și cu mine am fi putut fi colege de clasă sau poate chiar de bancă. Aș putea să zic, pe de-o parte, că cei care-au copilărit în ’80-’90 se vor regăsi mai ușor în carte sau o vor aprecia mai mult, dar nu știu dacă-i musai cazul. Nu e o capodoperă literară, dar e cu multă nostalgie și umor. Dacă ați citit Băiuțeii și Cum mi-am petrecut vacanța de vară, s-ar putea să vă placă.

A Wild Swan: And Other Tales / Michael Cunningham, Yuko Shimizu (ilustratoare) ☆☆☆ Dacă n-ar fi fost Cunningham, pentru care am o afinitate specială, nu cred că mă apropiam de volumul ăsta. Basmele repovestite mă lasă rece, (ce e trend, ca trendul trece, sper!) eu mă mulțumesc cu ficțiunea mai mult sau mai puțin contemporană. Dar am fost totuși plăcut surprinsă, poate și pentru că autorul n-a căzut în capcana repetitivității, fiecare basm e repovestit dintr-un unghi interesant, narațiunea cînd la persoana I, cînd la a III-a, cînd într-un NY foarte contemporan, cînd în orășele mici nenumite sau în pustiul american. Preferatele mele: A Wild Swan (bazată pe Lebedele, de H.C. Andersen), Crazy Old Lady (Hansel și Gretel, frații Grimml), A Monkey’s Paw (Laba de maimuță, W.W. Jacobs). E în pregătire la Polirom – O lebădă sălbatică și alte povești.

Family Life / Akhil Sharma ☆☆☆☆ Romanul ăsta parțial autobiografic mi-a plăcut în primul rînd pentru modul în care povestește Sharma, într-un fel simplu, dar care-ți merge la inimă. E drept că și povestea pe care o spune e foarte emoționantă: familia de indieni care ajunge în America la sfîrșitul anilor ’70, dar care nu apucă să-și trăiască Visul American, pentru că e cam lovită de nenorociri. În ciuda lor, Sharma e de multe ori amuzant și autoironic, așa că nu-ți lasă impresia vreun moment că și-ar plînge de milă. Pasajul meu preferat e cel în care naratorul, Ajay, descoperă că nu trebuie să fii musai doctor sau inginer ca să-ți meargă bine, și că mai sînt și unii scriitori care au reușit în viață, fără prea multă școală. Îl ia ca exemplu pe Hemingway, pentru că citise el undeva că stilul lui e foarte simplu (deci, deduce el, nici nu trebuie să scrii foarte bine) și pentru că îl interesează doar CUM scrie Hemningway, nu și CE, ajunge să citească toate cărțile de critică pe care le găsește, înainte de a citi vreun rînd din povestirile sau romanele lui. Romanul a cîștigat mai multe premii literare în ultimii doi ani, sper să se traducă și în română cîndva.

The Girls / Emma Cline ☆☆☆☆ The Girls e romanul it al momentului, cred, a apărut acum două luni și nu cred c-am văzut listă de recomandări de citit vara asta de pe care să lipsească. Deși titlul poate să sugereze un roman YA, nu e, în ciuda faptului că eroina principală / naratoarea, Evie, are 14 ani. Fetele din titlu sînt cele din anturajul lui Charles Manson (Russel în roman), pe care Evie ajunge să le cunoască și cu care se împrietenește în cel mai autentic și adolescentin mod cu putință. Povestea nu e despre Manson, cum ar fi fost tentant (dar și redundant), ci despre ele, fetele din “familia” lui, despre cum ajung niște adolescente hipioate să comită atrocitățile despre care, recunosc, eu am ajuns să citesc pe Wiki, pentru că nu știam. Dacă vă ajută niște comparații, romanul a fost asemănat cu The Virgin Suicides și A Visit from the Goon Squad. Mi-a plăcut mult atmosfera lui și de Emma Cline sper să mai auzim, mie-mi place cum scrie.

So Long, See You Tomorrow / William Maxwell ☆☆☆☆ o bijuterie de roman de 100 și ceva de pagini, cu acțiunea plasată într-o zonă rurală din Illinois, la sfîrșitul anilor ’20. E povestea unei prietenii dintre doi fermieri, care sfîrșește foarte prost. Nu subiectul în sine e ofertant (deși e, dar e unul clasic – infidelitate, răzbunare), ci felul în care scrie Maxwell, care e cam genial. E genul de carte pe care știi că vrei s-o recitești doar pentru CUM e scrisă. Maxwell a fost timp de 40 de ani fiction editor la The New Yorker, deci nu-i de mirare că se pricepe la scris. Am aflat, cu ocazia asta, cum îi spune genului ăstuia de ficțiune care-mi place mie, domestic realism, habar n-am dacă în română i-a zis cineva vreodată realism domestic pînă acum sau cum s-o fi numind, dacă s-o fi. Bineînțeles că acum vreau să-i citesc povestirile, presimt că sînt foarte bune. Romanul e tradus în română (La revedere, pe mîine) la Humanitas, colecția Cartea de pe noptieră.

Luna în care am citit doar proză scurtă

aka Ce-am mai citit (12)

După cum anunțasem deja, mai fiind pe plan internațional luna prozei scurte, am ținut să fac experimentul ăsta, de a citi doar proză scurtă timp de o lună. În principiu pare un lucru foarte realizabil, cu diferența că dacă un roman te absoarbe și poți sta și jumătate de zi cufundat în lectură, cu proza scurtă e un pic diferit, are altă dinamică, simți nevoia să te oprești după fiecare povestire, să respiri între ele, să le mai digeri un pic. Cel puțin așa e în cazul meu. Și să mai spun că nici nu sînt o mare cititoare de proză scurtă, dar nici n-o resping, mă încadrez în medie, să zicem. Am citit 4 cărți, probabil aș fi putut și mai multe dacă-mi făceam din asta un scop, dar care mai era farmecul? Către sfîrșitul lunii deja mă simțeam ca la școală, cu lista de lecturi obligatorii sub nas, aveam chef să încep un roman, orice, doar pentru diversitate (motiv pentru care am și îngurgitat rapid o nonficțiune). Ca de obicei, anglo-saxonii predomină, m-am resemnat la gîndul că orice-aș face tot la ei trag, deci nici nu mă mai scuz.

Așadar, în ordine:

Tenth of December / George Saunders (2013) ☆☆☆
De cînd a apărut, cartea asta a fost prin toate topurile și recomandările posibile, ba am găsit-o chiar într-o listă cu cele mai amuzante cărți, ceea ce mi se pare un pic forțat, fiindcă multe povestiri sînt de-a dreptul dramatice, și nu-i neg calitățile umoristice, doar că e departe de a fi amuzantă ca scop în sine. Ca tematică, Saunders se învîrte în universul american, așa cum ne e prezentat de multe ori în ficțiune (în special filme și TV), cu credite ipotecare și soldați întorși de pe front care nu știu cum să se reintegreze, boli mintale și răpiri, dar are un aer destul de distopic și SF în multe dintre povestiri (fete ajunse în America via trafic pot fi cumpărate ca decor pentru gazon, teste pentru medicamente efectuate în închisori experimentale etc.) De departe, cea mai bună (există, se pare, un consens general în privința asta) e prima povestire, Victory Lap, poate fi citită online (de fapt majoritatea povestirilor au apărut în The New Yorker de-a lungul timpului și au fost adunate ulterior în această colecție). Netradus încă în română, dar poate poate.

Oameni / Mihai Mateiu (2011) ☆☆
Deja citisem 3 povestiri din Oameni în antologia Best of. Proza scurtă a anilor 2000, atunci cînd am și decis că vreau să citesc volumul ăsta. Din păcate, pe cît de mult mi-au plăcut 2 dintre povestiri, Bunica murind și Vînătorul (dovadă că Marius Chivu a avut mînă bună cînd le-a selectat pentru antologie), pe atît de puțin interesante mi s-au părut celelalte. Mihai nu excelează ca stilist (cum face Saunders, am uitat să menționez mai sus), dimpotrivă, am cîrcotit și i-am găsit hibe de multe ori, dar ca subiecte, povestirile lui sînt ofertante.


A Good Man is Hard to Find and Other Stories / Flannery O’Connor (1953)
☆☆☆☆
O’Connor a fost o surpriză pentru mine, scrie (a scris, mă rog, a răposat de tînără, la doar 39 de ani) o proză extrem de lucidă, foarte sudistă ca subiect și întotdeauna with a twist. Adică sînt genul ăla de povestiri din care nu poți să te oprești pe la mijloc și să le abandonezi, pentru că știi că la final se întămplă ceva neașteptat și care schimbă total toată povestea. Proza ei e mai întunecată, nu degeaba e încadrată la Southern Gothic, personajele sînt puțin spre deloc plăcubile, unele de-a dreptul enervante sau hidoase, iar situațiile aproape întotdeauna extreme. Mi-au plăcut multe povestiri din volum, de fapt nu știu dacă a fost vreuna care să nu îmi placă. N-am găsit-o tradusă în română.

After Rain / William Trevor (1996) ☆☆☆☆
La Trevor am ajuns via Claire Keegan, care a fost comparată cu el, și m-am gîndit că dacă ea mi-a plăcut atît de mult, musai să-mi placă și el (irlandez, extrem de prolific și ca romancier și ca scurt prozist, mult premiat, finalist Man Booker de multe ori). Și da, mi-a plăcut (nu la fel de mult ca Keegan, totuși), mi-a amintit cumva de Alice Munro. Multe, dacă nu chiar toate dintre povestirile lui, se învîrt în jurul familiei, în toate combinațiile posibile. Sînt molcome, nu se întîmplă aproape nimic ieșit din comun, și sîntem mereu în Irlanda rurală, Dublin sau Londra. The Piano Tuner’s Wives și A Day cred că sînt preferatele mele, deși, din nou, nu-mi amintesc de vreuna care să nu-mi fi plăcut. Trevor e tradus în română cu cîteva romane.

Și ca să închei de tot cu experimentul proza scurtă, m-am uitat peste ce-am mai citit în ultimii ani și vă recomand așa (am scos din calcul Cehov, Marquez și alții ca ei):

* Claire Keegan / Walk The Blue Fields
* Adriana Bittel / Cum încărunțește o blondă (reeditată anul trecut parcă, deci de găsit)
* Lydia Davis / Varieties of Disturbance
* Yoko Ogawa / Three Novellas (OK, nu-s povestiri, sînt nuvele, dar ne încadrăm la proză mai scurtă :P)
* Alice Munro / Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage (se găsește tradusă)
Ha, doar femei! Fără intenție, promit! :)

Și, bineînțeles, nu uitați de Best of. Proza scurtă a anilor 2000 / Marius Chivu (editor) și de nou apăruta revistă de proză scurtă Iocan, despre care aștept impresii de la cei care și-au cumpărat-o / citit-o.

Luna în care am citit doar cărți scrise de femei

aka Ce-am mai citit (11)

Nu știu pe unde surfați voi netul, dar se poate să fi întîlnit măcat o dată luna asta (martie) #womenhistorymonth*. În principiu se sărbătorește contribuția femeilor la chestiuni importante ale omenirii. Eu, ca să nu rămîn mai prejos, am zis c-aș face bine să citesc doar scriitoare, că oricum material este, deci după cum urmează:


Rachel Joyce / The Love Song of Miss Queenie Hennessy
☆☆☆☆☆ Dacă n-ați citit deja Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry, ați face bine să, fără prea multe comentarii. Dacă ați citit deja, știți cine e Queenie și care e legătura cu Harold. Acțiunea romanului e concomintentă cu pelerinajul lui Harold, și, după cum probabil se deduce din titlu, e în principal un roman epistolar, cu mici inserții din viața neobișnuit de palpitantă și amuzantă a muribunzilor din sanatoriul unde e internată Queenie. Mi-a plăcut la fel de mult, ba poate chiar un pic mai mult decît Pelerinajul, pentru că forează destul de adînc în viața aparent banală și solitară a lui Queenie (și a lui David, fiul lui Harold, despre care știam anterior doar un amănunt tulburător). Sper ca Litera să traducă și volumul ăsta, ar fi păcat să nu.

Claire Keegan / Walk The Blue Fields, Foster ☆☆☆☆☆ Despre Keegan am scris nu demult, dar reiau un pic, în caz că n-ați fost pe recepție. Ce mi-a plăcut foarte mult e că povestirile ei n-au o delimitare temporală foarte concretă, adică pot fi foarte bine plasate acum cîțiva ani sau acum 200 de ani. Bărbații sînt dominanți și de multe ori tăcuți, dar uneori nu știu pe ce lume trăiesc; unii au o viziune ciudată asupra familiei (într-una dintre povestiri, un bărbat o vede pentru prima dată pe cea care îi va fi soție și deja și-o imaginează cum îi va cîrpi ciorapii și călca pantalonii), femeile sînt puternice și nu de puține ori încăpățînate, iar copiii, în cele mai multe cazuri, neglijați, dacă nu chiar puțin abuzați, mînați de dorința de a pleca de-acasă. Și desigur, în fundal, invariabil, glia strămoșească. N-a fost tradusă încă, din cîte știu.

Marina Lewycka / Two Caravans ☆☆☆ Pe Marina am auzit-o la Cluj acum mai mulți ani, lecturînd fix din cartea asta, îi citisem anterior două romane, Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană (plăcut mult) și We Are All Made of Glue (meh), deci mă așteptam să îmi placă cît de cît, așa că am împrumutat cartea de la biblioteca de cartier, care, spre surprinderea mea are literatură contemporană engleză / americană destul de bună. Lewycka mizează în principal pe umor, mai ales de limbaj, care-i iese bine, doar că m-a pierdut puțin cu povestea: 6-7 personaje aterizate mai mult sau mai puțin legal în UK la cules de căpșuni pe moșia unui Smith sau așa ceva. După care se întîmplă una, alta cu ele (personajele), se despart în grupulețe, Lewycka le pierde pe parcurs și în ultima jumătate rămîn doar două, love story made in Uk(raine), bla bla. Dacă vreți musai să citiți ceva de ea, căutați Istoria tractoarelor, e apărută la Polirom.

Ali Smith / The Accidental ☆☆☆☆ E primul roman de Ali Smith pe care-l citesc și sînt foarte subiectivă, că nu prea am termeni de comparație cu propriile ei romane/povestiri, adică nu știu dacă scrie atît de mișto de obicei sau a fost o întîmplare. Tind să cred că de obicei, deci va trebui să verific curînd. Romanul nu e atît de mult despre subiect (obișnuita familie disfuncțională cu care ne-a obișnuit literatura americană – doar că tura asta se joacă în deplasare și anume UK – la ușa căreia se înființează într-o zi un personaj feminin care le va bulversa viețile tuturor sau dimpotrivă, după cum vrem să acceptăm lucrurile, le va pune viața în ordine), cît despre cum scrie Smith, postmoden & ușor experimental (fără să fie obositor și enervant, cum se mai întîmplă), cu trimiteri subtile și umor, deci foarte pe gusul meu. A apărut și în română la RAO, sper că e o traducere bună.

*Dacă tot ne jucăm cu hashtagurile, să știți că în februarie a fost #blackhistorymonth și chiar am vrut să citesc un autor de culoare, doar că nu mi-a ieșit pe motiv de Război și pace, pe care am citit-o, iată, într-un final glorios (am scris mai mult despre ea pe Goodreads în timp ce o citeam și după), ca să scap de o grijă la pensie.

***

Cum reușesc unii să scrie fără paranteze atît de dese și de lungi, iată o întrebare la care nu am încă răspuns.

Ce-am mai citit (10)

Mansardă la Paris cu vedere spre moarte / Matei Vișniec ☆☆☆☆☆ Eu nu știu cum e proza lui Vișniec, că am citit doar teatru pînă acum, care e foarte mega genial. Probabil și mai genial e să vezi piesele (la Cluj se joacă frecvent Vișniec, bineînțeles că acum regret că nu am fost la piesa asta în regia lui Afrim și nici la Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, sînt sigură că mi-ar fi plăcut amîndouă foarte mult). Piesa e un fel de omagiu adus lui Cioran, împănată cu citate și idei din filozofia lui, dar garantez că nu e plictisitoare, dimpotrivă (în condițiile în care digerați chestiuni suprarealiste). Uitați aici un preview audio, piesa am găsit-o pe Scribd.

100 Essays I Don’t Have Time to Write: On Umbrellas and Sword Fights, Parades and Dogs, Fire Alarms, Children, and Theater / Sarah Ruhl ☆☆☆☆ Bineînțeles că titlul e ales special ca să fie catchy, dar vă spun din start că e foarte puțin despre căței, umbrele și săbii, și mult mai mult despre teatru. Și un pic despre copii, căci autoarea (una dintre cele mai cunoscute autoare de piese de teatru – se zice dramaturgă/e? – din America) posedă 3, așa că viața profesională și mămicia se împletesc, cu sau fără voia ei. Mie îmi plac mult eseurile (în general), sînt probabil forma ideală de scris, și Sarah chiar se pricepe la ele, cum bănuiesc că se pricepe și la dramaturgie, încă n-am verificat. Dacă nu sînteți amatori de teatru, s-ar putea să vă plictisească, așa că puteți să le ocoliți.

Femeia de hîrtie / Rabih Alameddine ☆☆☆ a fost un pic dezamăgitoare, cred că mi-ar fi plăcut povestea Aaliyiei mult mai mult dacă autorul nu ne bombarda cu zeci de referințe culturale pe fiecare pagină. Bine, poate că exagerez cînd spun zeci pe pagină, dar sînt foarte multe, și chiar dacă mie îmi place în general să descopăr conexiuni și trimiteri subtile la alte cărți, autori, picturi, muzică etc., ce-i prea mult, e prea mult. Aaalyiah e acum o băbuță ușor ursuză, care a trecut printr-o căsătorie, război, relație tumultoasă cu familia și traduce cărți din engleză și franceză (dar nu francezi și englezi, căci deh!), dar nu le publică, pentru că e doar un hobby. Mi-a plăcut de Aalyiah așa ca persoană, detaliile din viața ei domestică și tabieturile ei, ba chiar foarte mult și de vecinele ei guralive. Probabil e prima carte de un autor libanez pe care o citesc.

The Buried Giant / Kazuo Ishiguro ☆☆☆ Ăsta e un roman pe care nu l-aș fi citit, în principiu, pentru că știam foarte bine despre ce e și nu mă tenta deloc, dar niște discuții la Ema pe blog m-au convins să. Dacă povestea o ținea tot în hălăduirea lui Axl & Beatrice prin ținuturi mlăștinoase și cețoase în vremuri imemoriale, puteam bine mersi să citesc vreo 500 de pagini, atît de mult mi-a plăcut istoria lor personală (bineînțeles că am dat pe spate la ideea cu ceața & uitarea, barcagiul & cuplurile). Dar cînd au început personajele arturiene și războinice să se arate la față, am luat mai cu lămîie, căci nu prea pot cu războinici, dragoni și cavaleri, din partea mea puteau să lipsească de tot, mulțam fain. M-am chinuit un pic s-o citesc, mi-am setat 10 procente pe zi și m-am ținut de ele, altfel cred că o lălăiam și acum. Musai să menționez că cel mai mult și cel mai mult mi-a plăcut ultimul capitol, cînd se terminase cu dragoni și cavaleri, scris atît de fain că aproape m-am simțit prost că mi-a plăcut cartea destul de puțin în general.

Aer cu diamante / Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan ☆☆☆☆ Eu nu prea știu ce să zic despre poezie în general. Pe lîngă că citesc foate puțină, mi se pare și că fiecare o percepem atît de diferit, care cum simțim sau nu, deci faceți cumva și citiți-o, mai bine. Ordinea în care mi-au plăcut poeții e fix aia de pe copertă, ce să vezi. Și-asta am găsit-o tot pe Scribd, dacă cumva vă întrebați. Deși sigur mai e prin librării, eu am văzut-o în Cluj în decembrie.

Tratado de culinaria para mujeres tristes / Hector Abad Faciolince ☆☆☆ Cum bine se spunea într-o prezentare a cărții pe undeva, cartea nu e nici tratat, nici culinar, nici pentru femei triste. Dar titlul sună (din nou) foarte catchy, am înțeles că unele librării o vînd la secțiunea de self-help, total eronat, pentru că e ficțiune, chiar dacă are potențial de cum să. Autorul e columbian și mie mi se pare că seamănă cu Marquez, dar nu sînt sigură dacă pentru faptul că-s compatrioți sau după cum le curge fraza și o mai iau pe arătură cu realismul lor magic. Cartea (că nu știu dacă pot să-i spun roman), e o colecție de pastiluțe sub formă de sfaturi, extrem de inventive, amuzante, poetice și melancolice. Să mai notăm undeva (și să reținem!), că a fost prima carte citită de mine în spaniolă, nu cred că e tradusă în română.

Trăgînd linie, îmi dau seama că n-am citit nimic care să-mi placă în mod deosebit (de ficțiune zic), așa că sper să remediez în viitor.

Ce-am mai citit (9)

The Story of a New Name / Elena Ferrante ☆☆☆☆ Povestea lui Lenù și a Linei continuă, ca vîrstă fetele sînt între 16-22 de ani, aproximativ; uneori drumurile li se intersectează, alteori sînt de-a dreptul paralele. Se maturizează, universul li se lărgește puțin și depășește mahalaua napoletană, sferele lor de interes se schimbă și ele. Un pic pe la mijloc mi s-a părut că se lungește exagerat de mult un anume episod (cel mai important din volumul 2, de fapt), iar de unde credeam că n-o să mă surprindă nimic la finalul lui (al volumului), Lenù m-a dat gata. Ați aflat deja, sper, că s-a tradus în sfîrșit volumul 1 în română, Prietena mea genială, la Pandora M.

North and South / Elizabeth Gaskell ☆☆☆☆☆ Dacă vă întrebați ce m-a apucat fix acum cu literatura victoriană, aflați că vinovat pentru romanul ăsta e Netflix, care a poposit în Spania la final de octombrie. Am început să mă uit la mini-seria BBC și în timp ce mă uitam am decis că musai să citesc cartea și pe urmă să reiau seria, și bine am făcut, fiindcă sînt multe detalii lăsate pe dinafară (e totuși un roman de peste 500 de pagini transpus în doar 4 episoade – de văzut, seria, totuși). Cei mai mulți compară N&S cu Mîndrie și Prejudecată, și sînt într-adevăr multe lucruri comune, doar că aici situația e mai complexă, sîntem deja în plină revoluție industrială, avem muncitori, sindicate, greve etc. Iar dacă mi se permite o frivolitate, Mr. Thornton cîștigă detașat în fața lui Mr. Darcy. Din păcate eroina feminină nu e nici pe departe la nivelul lui Lizzy. Sigur e tradusă în română pe undeva.

The Dumb House / John Burnside ☆☆☆☆ Cartea asta a făcut ceva furori vara asta pe booktube, a fost reeditată de curînd și din vorbă în vorbă lumea a auzit, citit, comentat. Dacă n-o găseam întîmplător (ediția originală, din 97) în anticariatul englezesc din apropiere, nu cred că m-aș fi înghesuit s-o citesc curînd. Personajul principal este un soi de Humbert Humbert (în sensul de unreliable narrator – scuzați lapsusul, nu-mi amintesc echivalent în română), un bărbat care, impulsionat de o poveste pe care i-o spunea mama lui în copilărie, decide să experimenteze pe propriii lui copii dacă limbajul este ceva cu care ne naștem sau dobîndim pe parcurs. Nu se digeră ușor, ridică probleme de moralitate și semne de întrebare. Era cît pe ce să zic că nu mi-a plăcut, dar ultimele cîteva zeci de pagini mi-au schimbat complet perspectiva.

The Secret History / Donna Tartt ☆☆☆☆ Am știut c-o să-mi placă romanul ăsta din cel puțin două motive: 1. campus novel și 2. grup de prieteni. Povestea e a unui grup de tineri care studiază limba greacă la o universitate americană, aleși pe sprînceană de un prof excentric, și e spusă din perspectiva unuia dintre ei. Romanul începe cu mărturisirea unei crime, așa că nu se urmărește dezvăluirea criminalului, ci a motivelor care au dus la ea și toate consecințele care au decurs de acolo. Recunosc că mie mi-a plăcut mult mai mult partea a doua a romanului, în care fiecare dintre ei încearcă să-și depășească temerile și să-și regăsească echilibrul. Tartt mi se pare o prozatoare genială, deși mulți o acuză că încearcă să scrie capodopere. Mie mi se pare că nu degeaba s-a invesit în ea un serios capital de încredere (primul ei roman, acesta, a fost tipărit inițial în 75.000 de exemplare, în condițiile în care un roman de debut e tipărit în maxim 10.000). Nu știu de ce îmi vine s-o compar un pic cu Eugenides, probabil pentru că amîndoi au pauze foarte mari între romane (8-10 ani). Tradus la Polirom, Istoria secretă.

Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism / coord. Dan Lungu, Amelia Gheorghiță ☆☆ Deși în prefață DL ne avertizează că volumul nu are nici o miză literară, mă așteptam totuși să citesc măcar povești interesant scrise (ca niște bloguri, să zicem, deși sînt și bloguri plictisitoare, cu duiumul). Autorii sînt amatori, înțeleg că inițial s-a format pe FB un grup unde lumea și-a scris amintirile și pe urmă a apărut volumul. Există totuși 2-3 proze bine scrise, să nu fiu cîrcotașă de tot. Am văzut că a lansat și Humanitas ceva similar, recent, coordonat de Ioana Pârvulescu. După experiența asta nu mai am nici un chef, deși probabil c-o să-l răsfoiesc măcar, dacă o să am ocazia.

Grief is the Thing with Feathers / Max Porter ☆☆☆☆ Și despre romanul ăsta (mai degrabă nuvelă sau poem în proză bine deghizat) am auzit tot via booktube (UK), după care am văzut că îl citește Mihaela și am povestit un pic pe mail despre el. Între timp ea i-a scris și o recenzie amplă , unde a postat și un film cu Max Porter citind un pasaj, ceea ce m-a făcut să vreau să citesc imediat cartea. Povestea e a unui tată și a celor doi fii, care tocmai și-au pierdut soția/mama și a modului în care toți 3 trec prin momentele imediat următoare și fac față durerii. (à la The Year of Magical Thinking). Pentru a-i ajuta, într-o zi la ușa lor bate o… cioară (venită tocmai din preocupările tatălui, care scrie o carte despre Ted Hughes și volumul Crow), hotărîtă să rămînă alături de ei pînă cînd nu vor mai avea nevoie de ea. Există 3 voci distincte, copiii, tatăl și Crow, evident personajul cel mai ciudat, a cărui voce variază foarte des de la onomatopee și aiureli fără noimă (sînt sigură că este și multă noimă pe care n-am priceput-o eu) pînă la tonuri directe și didactice sau pline de compasiune.

Apropo de literatură, de cîteva zile Barcelona se află pe harta orașelor creative a UNESCO, la secțiunea literatură, împreună cu Bagdad, Liubliana, Lviv, Montevideo, Nottingham, Óbidos, Tartu și Ulyanovsk, alăturîndu-se celor mai vechi deja: Edimburgh, Melbourne, Iowa City, Dublin, Norwich, Reykjavik, Cracovia, Praga, Heidelberg, Dunedin și Granada. Harta creativă a UNESCO cuprinde acum 116 orașe recunoscute pentru literatură, artă populară, design, cinema, muzică, artă media și gastronomie. Din păcate nici un oraș românesc nu se află pe listă (ca reper de vecinătate, Budapesta e la design, Sofia la film, Praga și Cracovia la literatură). E de muncit pentru asta, trebuie depuse candidaturi, aduse argumente și cifre. Dar ar fi fain, nu?

Ce-am mai citit (8)

Processed with Moldiv

A Little Life / Hanya Yanagihara ☆☆☆☆ Romanul a fost pe lista scurtă la Man Booker, iar eu am tot sperat să cîștige, pentru că mi-a plăcut și-l citisem, aș fi putut să mă dau mare :)). N-a fost să fie, dar tot sper să se traducă și în .ro și mă gîndesc că la ce succes are pe-afară sînt ceva șanse. Cînd l-am început mi s-a părut că aduce un pic cu The Interestings (m-am gîndit la tine, Diana) – 4 prieteni pe la 20 și ceva de ani și cum luptă ei pentru o casă, un job, recunoaștere artistică – dar pe urmă lucrurile devin ceva mai sumbre, povestea începe să se concentreze asupra unuia dintre ei, chiar dacă văzut în relație cu toți ceilalți, plus încă alte personaje din prezentul și trecutul lui, care ies la iveală. E un roman dens, e cu durere, abuz, violență, dacă știți că nu aveți stomac pentru asta, nu vi-l recomand. E foarte bine scris și-acum, la o lună și ceva de cînd l-am terminat, pot să-i trec cu vederea și chestiile care nu mi-au plăcut în mod deosebit.

101 cărți românești de citit într-o viață / Eugen Istodor ☆☆☆ 3 stele e mult, hai vreo 2, 2 jumate. Nu știu cît de necesară era o carte ca asta (dacă există 1001 cărți de citit într-o viață, de ce n-ar fi și 101 românești?), dar dacă luăm de bun argumentul lui Istodor cu generația Facebook, poate că da, era. Structura e simplă: Istodor prezintă cartea (uneori te mai trimite la o alta, un film sau o muzică – ceea ce mi-a plăcut), după care un cineva (de la șoferi de taxi și maiștri la domnițe din PR, jurnaliști și profesori) spune de ce i-a plăcut lui/ei cartea. Sigur, aș putea cîrcoti vizavi de alegeri: prea mult Cărtărescu, Liiceanu & Boia. Altfel, Istodor a scris o carte foarte bună, autobiografică, Cartea vieții mele, de o cu totul altă factură, foarte interesantă.

The Moons of Jupiter / Alice Munro ☆☆☆ Am decis deja de mai demult că îmi place Alice Munro, deci asta nu mai discutăm. Volumul de față nu mi-a plăcut la fel de mult ca cele pe care le-am mai citit (Hateship, Friendship… și Lives of Girls and Women), dar spun asta așa, per ansamblu, pentru că sînt cîteva povestiri care mi-au plăcut de fapt foarte mult. Mi se pare de altfel foarte greu să notezi cărțile de proză scurtă și antologiile. Nu cred că e tradusă în română, dar sînt altele de ea, e de unde alege.

Satin Island / Tom McCarthy ☆☆☆ Și romanul ăsta a fost pe short list la Man Booker, deși e un pic impropriu să-i spunem roman, dar fie. Am început în forță, entuziasmată, mi-a plăcut, părea amuzant și isteț scris, după care mi-a cam dispărut interesul și entuziasmul, așa că l-am abandonat un pic după jumătate. Nici nu prea știu cum să-l descriu, e un roman fără acțiune, al cărui personaj principal se numește U. (you?) și e un soi de antropologie socială, are momente în care livrează niște chestii foarte interesante, gen trivia – pentru amatori, dar în altele m-a pierdut fără speranță. Sper să-și găsească cititorii potriviți. Coperta pe de altă parte, genială.

Best Of. Proza scurtă a anilor 2000 / Marius Chivu (coordonator) ☆☆☆☆☆ Volumul (pe care l-am citit pe parcusul a mai multe luni) primește 5 stele pentru idee și munca din spatele pregătirii lui, pentru că era necesar și sper să fie apreciat pe măsură. E greu să vorbesc despre 20 și ceva de autori la un loc, așa că mă limitez doar la a o recomanda, mai ales celor care nu-s mari amatori de proză scurtă, luați-o ca pe un soi de degustare. (Eu despre cărți scriu mai mult și mai în detaliu pe Goodreads, cum a fost și cazul ăsteia, unde am tot făcut updates de lectură).

Elena Ferrante / My Brilliant Friend ☆☆☆☆☆ Autoarea e italiancă și scrie sub pseudonim, titlul original al cărții e L’amica geniale și face furori cam prin toată lumea, deja a apărut al patrulea volum din serie. Sper să se traducă și în română, sînt sigură că va avea succes. Protagonistele principale ale romanului sînt două prietene care cresc într-un cartier sărac din Napoli, în anii ’50, împreună cu familiile, prietenii și vecinii lor, oarecum o comunitate de sine stătătoare. Ferrante descrie excelent relațiile dintre membrii familiilor: mame-fiice, tați-fii, frați-surori și toate celelalte combinații posibile (ce s-ar mai revolta azi mamele cu attachment parentingul & co. :)), felul în care ce este dat și tradițional e acceptat fără discuții, Camorra e undeva în spate dar știm că e acolo (deși e menționată în treacăt abia către jumătatea romanului), educația e privită fie ca lipsită de importanță, fie ca o povară pe umerii părinților. Volumul are un oarecare final, dar construit în așa fel încît să treazească interes pentru continuare (pe care tocmai o citesc). L.E. Romanul s-a tradus în română cu titlul Prietena mea genială.

Load More