All posts tagged carte

Ce-am mai citit (15)

și mi-a plăcut mult sau foarte mult. Las deoparte niște proză scurtă românească, despre care o să scriu separat, cu proxima ocazie.

Revenge / Yoko Ogawa
Pe Ogawa am mai citit-o acum vreo doi ani cu niște nuvele destul de stranii, dar povestirile astea din volum, yum yum! Ciudățele peste poate, într-un stil japonez minimalist, în care toată lumea e cuminte, își vede de apartamentul propriu, merge conștiincios cu metroul, admiră cireșii înfloriți pînă cînd, fără să se fi anunțat, zbang! se întîmplă ceva un picuț grotesc, după care se termină povestea și Ogawa trece la următoarea. Doar că șmecheria cea mare e că fiecare povestire preia cîte un element, uneori de-a dreptul minuscul, din povestirea anterioară (un personaj, o prăjitură cu căpșuni, un morcov în formă de mînă), așa că la final ne alegem aproape cu o nuvelă. Sau așa ceva.

Lupta mea: Cartea întîi. Moartea unui tată / Karl Ove Knausgård
Pentru c-am ajus eu să-l citesc pe domnul ăsta vinovați sînt, în ordine: Jess în Gilmore Girls Revival, Will Rycroft – community manager la Vintage, într-un filmuleț pe YouTube și Dan Coman într-un interviu la All You Can Read. Dacă nu știți despre fenomenul KOK înseamnă că vă aflați într-un internet paralel. Dacă nu vă place, pot să vă înțeleg, iar dacă vă place, vă înțeleg perfect! Practic n-am spus nimic concret, ideea e: fie ai răbdare și interes să citești cum face el curățenie în baia bunicii, fie nu. Cît despre mine, pot să-i citesc lejer și lista de cumpărături, șiii, așa cum nu mai știu cine spunea, chiar și cînd m-am plictisit, am citit cu interes.

Nutshell / Ian McEwan
Ua! A trebuit să ajung la a 6-a carte de McEwan ca să zic în sfîrșit că da, dom’le! îmi place cum scrie băiatul ăsta. Vreau să cred că domnii ăștia cu Hogarth Shakespeare se zgîrie pe ochi iar Gillian Flynn are coșmaruri cu fetuși! (Aici ar trebui să știți ce e cu Hogarth Shakespeare, ceea ce sper că.) Atît de bine e rescris Hamlet din perspectiva unui prunc încă nenăscut, că practic însuși Will cred că e un pic invidios. Nu doar că e un roman cît se poate de contemporan, dar e și foarte deștept, ca să nu mai zic de amuzant. Cît s-o fi distrat McEwan scriind la el!

The Waves / Virginia Woolf
Am vrut să citesc romanul ăsta pentru că sînt victima recenziilor entuziaste, și cum am auzit anul trecut una, hop am cumpărat și cartea. Am mai citit-o pe Virginia în trecut, și de voie și de nevoie; în afară de Orlando, pe care n-am putut să-l diger (dar ce idee mi-a venit, să caut filmul cu Tilda), celelalte mi-au plăcut mult și foarte mult. E greu cu femeia asta. Dacă vreodată m-am întrebat ce-a vrut să spună autorul, apăi aici a fost. 6 prieteni, ale căror vieți se împletesc, uneori pînă la contopire, sînt urmăriți din fragedă pruncie pînă la finalul vieții, unde viața se suprapune cu parcursul unei zile, iar momentele vieții coincid cu mișcările soarelui pe cer, de la răsărit pînă la apus. E totul un simbol și-o metaforă (sau poate nu!?) așa că la un moment dat am lăsat încercările de a înțelege personajele și-am tratat totul ca pe o proză poetică, și bine am făcut. (Cred!)

Ușa / Magda Szabó
De mult n-am mai găsit un personaj atît de magnetic ca Emerenc! Însă pe cît de mult mi-a plăcut ea ca personaj (unde, să ne-nțelegem, ea nu e deloc plăcubilă, dar e genul pitoresc spre mitologic), pe atît de puțin am înțeles relația disfuncțională dintre scriitoare (Magda) și menajeră (Emerenc), în care prima se lasă abuzată verbal și emoțional, într-un raport de forțe cel puțin ciudat. Nu m-au mulțumit pe deplin lămuririle lui Andrei Dósa (traducător) de la final, încă mai rumeg la posibile explicații. În schimb mi-a plăcut mult alegerea titlului, care trimite și la lucruri pămîntești, și la bagaj emoțional. Notă către mine: să citesc mai mulți unguri.

Blestemul tîlharului mustăcios / Irina Teodorescu
Ema, ție trebuie să-ți mulțumesc pentru cartea asta, că dacă nu o pomeneai tu, treceam bine mersi pe lîngă ea în librării. Irina e româncă trăitoare în Franța și, deși a scris romanul în franceză (ba a luat și ceva premiu pentru el), eu cred că tot românii îl apreciază mai bine, pentru că subiect și personaje. Adică Marineștii, blestemați de către un haiduc cu fasole bătută prin mustăți, care o duc din ghinion în ghinion pînă în anul 2000. Dacă subiectul și personajele mi se par autentic românești, stilul și dialogurile mi s-au părut franțuzite, venite pe unde psihotronic-cinematografice direct de la Jean-Pierre Jeunet .

Postare retrospectivă cu cărți. 2016

Ca să nu se așeze de tot praful pe aici, și cît încă mai considerăm începutul unui nou an, iată, pe scurt și retrospectiva mea cu cărți pentru 2016.

O să vă scutesc de statistici (deși-mi plac), și-o să trec în revistă (iată, ce clișeu potrivit!) doar cîteva lucruri demne de menționat, plus o listă de recomandări din ce-am citit eu anul trecut.

Așadar:
– 2016 a fost anul în care mi-am făcut în sfîrșit curaj pentru Război și pace, pe care o amînam de ani de zile din motive de lungime și război. Nu prea suport să citesc cărți despre război, asedii, tactici, tranșee, dar probabil nu degeaba e Tolstoi cine e, m-a prins și partea cu războiul. Și dacă tot mi-am făcut curaj cu cărțile lungi, am mai citit și Luminătorii și Sticletele. Mă declar oficial vindecată de teama de cărți lungi (care nu-i musai o teamă, cît sentimentul că aș putea citi alte 3-4 cărți în loc), așa că plănuiesc să recidivez.

– Am citit, din cîte văd, mai puțină nonficțiune, dar mai multă proză scurtă decît de obicei. Am început cu o revelație, irlandeza Claire Keegan, am continuat cu luna prozei scurte, iar pe urmă a apărut revista de proză scurtă iocan (care între timp a crescut și a ajuns la numărul 3 – dacă n-ați încercat încă, vă recomand! )

– Nici literatură română nu cred că am citit foarte multă (ca număr de cărți, căci dacă iau în considerare toate prozele din iocan se adună!), însă a fost de foarte bună calitate. Dar, ca să compensez anul ăsta, mi-am făcut un stoc generos la ultima vizită în România.

– Uitîndu-mă un pic înapoi, bag de seamă că 2016 a fost anul autorilor irlandezi, pe care-i iubesc din ce în ce mai mult. Toate, absolut toate cărțile citite mi-au plăcut mult sau foarte mult, așa că le las și aici, în ordinea citirii: Claire Keegan / Walk The Blue Fields, Foster (proză scurtă), William Trevor / After Rain (proză scurtă), Anne Enright / The Green Road, Eimear McBride / A Girl Is a Half-formed Thing (cîștigătoare Baileys 2014, cu o competiție super-serioasă: The Goldfinch, The Luminaries, Americanah, The Lowland etc.), Granta 135: New Irish Writing (antologie, ocazie cu care am descoperit o altă mulțime de autori foarte buni), Donal Ryan / The Spinning Heart.

La capitolul bucurii, notez așa:

– Anul trecut a apărut, în sfîrșit, după 7 ani, cred, un nou roman al lui Matei Florian, Cexina Catapuxina. Cu el mi-am terminat 2016 și început 2017. Știți citatul ăla celebru Writing about music is like dancing about architecture, o ciudățenie de genul ăsta ar fi dacă aș încerca să vorbesc despre proza poetică a lui Matei din romanul ăsta. Sper să-l invite odată Marius la All You Can Read și să ascultăm Glenn Medeiros, Nothing’s Gonna Change My Love For You și Black, Wonderful Life.

– Pe la mijlocul lui decembrie am aflat întîmplător că Max Porter e în Barcelona și-și lansează în catalană și spaniolă Grief is the Thing with Feathers (Dylan Thomas Prize 2016), pe care o citisem / îndrăgisem în 2015. Am ratat lansarea, dar astrele s-au aliniat favorabil și am ajuns seara următoare la o mini-lectură publică, de unde m-am ales, pe lîngă un autograf, și cu o scurtă discuție despre (printre altele) traducerea cărții lui în română, ca să aflu, la 2-3 săptămîni distanță că Durerea este o faptură înaripată va apărea în curînd la Pandora M!

– Deși nu e despre cărți, mai pun pe lista de bucurii și concertul genialului Ludovico Einaudi din aprilie, pentru că: 1. muzica lui e foarte poetică, 2. albumul Elements și toate vizualurile din concert mi-au amintit de Seven Brief Lessons on Physics / Carlo Rovelli (apărută și la Humanitas anul trecut) și 3. Ludovico e descendentul celebrei familii de editori Einaudi, care i-au publicat în Italia pe Calvino și Levi, iaca am găsit toate legăturile necesare :).

Și-acum lista de recomandări, care e departe de a fi un top, tot ce-i pe listă mi-a plăcut.

Ficțiune:
So Long, See You Tomorrow / William Maxwell
The Luminaries / Eleanor Catton
The Accidental / Ali Smith
Walk The Blue Fields / Claire Keegan
The Love Song of Miss Queenie Hennessy / Rachel Joyce
O dimineață la vînătoare / Ligia Ruscu
Acasă, pe cîmpia Armaghedonului / Marta Petreu

Nonficțiune:
M Train / Patti Smith
How to Be a Woman / Caitlin Moran
Patimă și desfătare: despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească: 1750–1860 / Constanța Vintilă-Ghițulescu
More Baths, Less Talking / Nick Hornby

Dacă v-a plăcut ceva din ce-am amintit eu sau dacă aveți alte recomandări, primesc cu drag.
S-aveți un an cu lecturi faine!

***
Cărțile din 2015, 2014 și 2013.

*Fotografia e făcută într-una din librăriile mele preferate din Barcelona, Re-read.

Nonfiction November

sau Ce-am mai citit (14)
sau Pledoarie pentru (nonficțiunea lui) Nick Hornby

Conform arhivei, ultima postare cu ce-am mai citit a fost fix acum patru luni. De-atunci și pînă acum s-au mai adunat, despre unele cărți am scris în alte contexte (The Luminaries VS The Goldfinch), dar ca să zic totuși două vorbe despre cele care mi-au plăcut: Hot Milk / Deborah Levy (foarte bună, recomand, shortlisted pentru Man Booker 2016), The Vegetarian / Han Kang (foarte bună și ea, Man Booker International 2016, tradusă recent la Art); The Story of the Lost Child / Elena Ferrante (ultima din tetralogie, știți deja că mi-a plăcut mult de tot, nu mai insist); M Train / Patti Smith (foarte plăcut, recomand, tradusă în română); Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului / Marta Petreu (și-asta plăcut și recomand, mai ales dacă sînteți în căutare de literatură română actuală); Granta 135: New Irish Writing, A Girl Is A Half-formed Thing / Eimear McBride (ambele excelente, sper să apuc să spun mai multe despre ele cîndva). Obvios (voi știți că Patapievici folosește – folosea? – cuvîntul ăsta, așa adaptat din engleză?), detalii pe Goodreads unde scriu la cald sau chiar fierbinte (reading updates sînt preferatele mele) despre ce mai citesc.

Revenind din lunga paranteză, în noiembrie mi-am propus să citesc nonficțiune, după modelul Women History Month, cînd am citit doar cărți scrise de femei și Luna prozei scurte, cînd am citit, exact, doar proză scurtă, mai ales că mi-am dat seama că, spre deosebire de alți ani, în 2016 am citit mult mai puțină. Prima carte (de fapt am terminat-o ultima, dar am început-o prin ianuarie, abandonat și apoi reluat) a fost Patimă și desfătare: despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească: 1750–1860 de Constanța Vintilă-Ghițulescu, autoare de care fanii adevărați ai blogului își vor aminti că am mai citit o carte, acum doi ani – poftiți link. Cartea e faină, ceva mai puțin istorică decît În șalvari și cu ișlic, cu detalii domestice din viața oamenilor de la sfîrșitul secolului 18 pînă după mijlocul seoclului 19, ce mîncau (și ce bine mîncau! – boierii, desigur), cu ce se îndeletniceau, cum își beau cafeaua, ce citeau, cum se tratau de beteșuguri, etc. Între timp am început și romanul Ligiei Ruscu, O dimineață la vînătoare, care merge de minune citit în paralel cu cartea C.V.-G (sau și fără, e fain oricum, miroase a Agatha Christie) și am văzut și Aferim!, ca să fie experiența completă.

Și ca să ajung în sfîrșit la Nick Hornby. Despre dumnealui și nonficțiunea lui am mai pomenit aici pe blog acum ceva vreme cînd am citit 31 songs. Cu ficțiunea pe care o scrie sînt puțin spre deloc familiarizată, pentru că am citit doar High Fidelity, care mi-a plăcut foarte mult, deci, rotunjind, pot presupune că îmi place per total. De citit, am citit luna asta două cărți de-ale lui, More Baths, Less Talking și The Complete Polysyllabic Spree, care fac parte dintr-o serie care se cheamă Stuff I’ve been reading.

Un pic de background: cînd nu scrie romane sau scenarii, ascultă muzică, se uită la meciurile lui Arsenal ori petrece timp cu copiii lui, Nick Hornby scrie la revista americană The Believer (mai degrabă scria, dat fiind că pe site numărul curent e Fall 2015). Rubrica lui lunară, Stuff I’ve been reading, a avut, se pare, suficient succes încît să fie transformată într-o serie de cărți.

În fine. Care-i treaba cu Stuff I’ve been reading. Cu liniuță.

– la fiecare început de capitol, Hornby face două liste și notează a. ce cărți și-a cumpărat în luna respectivă și b. ce cărți a citit, după care detaliază despre cele citite. Și nu vă faceți probleme, și el suferă de tsundoku. În medie sînt cam 3-4 cărți citite în fiecare lună, dacă nu cumva decide să citească Dickens și atunci e ocupat doar cu vreun roman de-al lui cîte o lună sau mai mult ori poate e campionat și atunci o lasă mai moale cu cititul.

– dacă vă găsiți vreodată într-un reading slump, seria asta e remediul perfect. Nu numai că are capitole scurtuțe, relaxante și amuzante, dar Hornby e un cititor atît de entuziast, încît probabil o să vă facă să vreți să v-apucați imediat de citit, mai ales cărțile pe care le amintește el acolo. Nu știu cum se face că din cauza și datorită lui am ajuns să pun pe lista de citit cărți despre film editing, autism, punctuație sau infracțiune juvenilă, ca să nu mai zic de ficțiune, inclusiv romane care nu se mai publică de ani buni. (Note to self: trebuie să reiau Gilead. Musai.). Plus că nu e capitol în care să nu-l amintească pe Dickens (scriitorul lui preferat), o carte sau un personaj de-al lui (a inventat vreo 13.000!), așa că aproape m-a convins să citesc David Copperfield. Sau cel puțin să încerc.

– omul e atît de tonic, deștept, amuzant și autoironic (chelia, romanele lui, șefii de la revistă, neveste, you name it), cu toate referințele pop în buzunar, încît dac-ar fi să aleg un scriitor cu care să stau la o cafea, îl las pe Colm Tóibín deoparte și trișez cu Hornby fără să clipesc. Ceea ce mă face să regret că, din păcate, în România încă se scrie rigid despre cărți (și mă refer aici mai ales la publicații); jurnaliștii, scriitorii și criticii care scriu despre cărți o fac, în marea majoritate, fie foarte critic, fie laudativ, fie mult prea informativ și impersonal, dar se poate ca asta să fie direcția editorială și atunci joacă după cum li se cîntă. Cît sînt de înțelegătoare :D! Totuși, dacă știți vreunul / vreuna care scrie fără pretenții, cu umor și cu trimiteri la sport, muzică și pop culture în general, let me know. (Am vrut să spun, și uite că spun, că Radu Paraschivescu mi se pare cel mai aproape de echivalentul lui Hornby în România – nu că e o idee foarte grozavă să-i compari, e doar ca să susțin ideea de mai sus – dar din cîte l-am văzut în Dă-te la o carte merge tot pe rețeta clasică, că doar e la TV, unde na, trebuie să pari serios, să vorbești elocvent, să te plimbi printre cărți. În rest, deștept e, amuzant e, muzică și sport consumă, de citit citește mult, l-a tradus și pe Hornby, are toate calitățile. Cineva să-i dea o rubrică undeva unde să scrie ce vrea mușchii lui.)

– nonficțiunea lui Hornby n-o să vă crească IQ (desi e plină de trivia), nu cred că o să vă provoace nu știu ce revelații existențiale și nici nu cred că o să ajungă el să cîștige Nobelul (numai să nu am și eu gura a(i)urită ca băiatul ăla de la New Republic cu Dylan, hehe). Cel mult o să vă binedispună și aproape sigur o să sfîrșiți făcînd (alte) liste de cărți, o să vă bucurați că i-au plăcut și lui cărți care v-au plăcut și vouă sau dimpotrivă, poate o să vă-ntristați că nu i-au plăcut (cum m-am întristat eu că nu i-a plăcut foarte mult Let the Great World Spin doar pentru că McCann a confundat nu știu ce cîntăreț scoțian și a zis că e irlandez).

Pentru deschiderea apetitului, vă las un fragment din More Baths, Less Talking în care vorbește despre cartea lui Carl Wilson, Let’s Talk About Love: A Journey to the End of Taste și snobismul cultural:

Why does everyone hate Céline Dion? Except, of course, it’s not everyone, is it? She’s sold more albums than just about anyone alive. Everyone loves Céline Dion, if you think about it. So actually, he asks the question: why do I and my friends and all rock critics and everyone likely to be reading this book and magazines like the Believer hate Céline Dion? And the answers he finds are profound, provocative, and leave you wondering who the hell you actually are — especially if, like many of us around these parts, you set great store by cultural consumption as an indicator of both character and, let’s face it, intelligence. We are cool people! We read Jonathan Franzen and we listen to Pavement, but we also love Mozart and Seinfeld! Hurrah for us!

The Luminaries versus The Goldfinch

Pentru că – nu-i așa? – era musai*. Musai pentru mine, care le-am citit la scurtă distanță una de cealaltă, descoperind pe parcurs cel puțin patru criterii care să le pună față în față:

1. Ambele au fost publicate în 2013
2. Ambele au dimensiuni considerabile (800+ pagini)
3. Ambele au cîștigat premii literare importante (The Luminaries – Man Booker 2013, The Goldfinch – Pulitzer 2014)
4. Ambele sînt considerate romane dickensiene (o să vedem, probabil, pe parcurs ce presupune asta)

La astea mai adaug două puncte, mai mărunțele, dar de luat în considerare:
5. Copertele (ambele crem din care se vede doar o parte a unei picturi intuite, dedesubt)
6. Abuzul de substanțe (opium în The Luminaries, pastile în The Goldfinch)

Dacă or mai fi, completăm lista ulterior.
Bun.

The Luminaries

Ca de obicei, cartea asta m-a intimidat de cum am văzut-o (prin grosime, desigur, altfel nu părea vreun Infinite Jest, care să intimideze și pe plan intelectual). Asta pînă la un moment dat, prin septembrie, cînd am zis că-i vin de hac. Singurul lucru pe care-l știam despre ea, în afară de Man Booker, care mi-a “vîndut-o”, ca să zic așa, a fost faptul că e scrisă de o tînără din Noua Zeelandă, unde de altfel se întîmplă și acțiunea.

Eleanor Catton a publicat romanul cînd avea 27-28 de ani, și dat fiind că are aproape 850 de pagini, tind să cred că a lucrat cîțiva ani buni la el, cam de cînd o fi terminat facultatea (la sfîrșitul căreia a scris, ca teză de licență la creative writing, primul ei roman, The Rehearsal, care a fost și ecranizat foarte recent).

Acțiunea cărții se petrece undeva pe la 1860 în Hokitika, o localitate neozeelandeză recent întemeiată, care adăpostește căutători de aur dornici de înavuțire rapidă și are în centru o intrigă foarte complexă în fața căreia, dacă aș purta, mi-aș scoate pălăria. Proaspăt sosit pe insulă, personajul catalizator al romanului, Walter Moody (venit și el din Anglia în căutare de aur și de sine) nimerește întîmplător în mijlocul unei întruniri secrete a 12 localnici (cu profesii diverse, de la căutărori de aur, traficanți de opium, proprietari de hoteluri, pînă la șerifi și bancheri) care au misiunea de a desluși o moarte și o dispariție misterioase, cu care fiecare dintre ei are o oarecare conexiune, iar pe măsură ce înaintăm în roman e tot mai clar că legăturile sînt din ce în ce mai suspecte, iar detaliile sînt tot mai greu de pus cap la cap.

Personajele sînt multe (iată o primă trimitere la Dickens) și toate principale. 19 de toate, grupul celor 12 și încă 7, care sînt strîns legate între ele și de ceilalți 12, nebunie curată. Catton se folosește de clasica introducere în scenă a personajelor, descriindu-le din cap pînă în picioare, și moral, și fizic și recunosc că mi-a plăcut felul în care o face, minuțiozitatea cu care descrie fiecare personaj în parte și îl particularizează. Și cînd ai așa multe cu care jonglezi, e și important, și nici foarte ușor. Ce face Catton interesant e că fiecărui personaj din grupul celor 12 îi atribuie cîte un semn zodiacal (și cei care se pricep – deci nu eu – spun că temperamentul lor și toate acțiunile pe care le întreprind corespund zodiilor), iar celorlalți 7 cîte un astru – lună, soare, Venus, Saturn etc. Nu doar că fiecare personaj are o dublură pe harta cerului, dar la începutul fiecărui capitol avem poziția fiecărui astru și a fiecărei zodii pe hartă, detaliu care indică în cel fel interacționează personajele în capitolul respectiv și, deși am o mare admirație pentru migăloșeala asta, recunosc că e un detaliu pe care l-am ignorat, pentru că n-am fost capabilă să rețin cine cu ce e asociat. Oricum durează ceva pînă cînd ajungi să te familiarizezi cu toată lumea, dar în atîtea sute de pagini e loc. Un singur lucru am să-i reproșez, apropo de personaje: n-am găsit nici unul de care să mă atașez, iar mie cînd citesc cărămizi din astea îmi place nu numai să am personaje preferate, dar să am dileme de genul: “cine-mi place mai mult, X sau Y?”

Un alt detaliu care mi-a plăcut e stilul în care a ales Eleanor Catton să-și scrie romanul, în manieră victoriană, care se potrivește perfect acțiunii, și dacă n-ai ști că e conceput în secolul 21, ar putea sta foarte bine lîngă Dickens și Elliot (recunosc că la un moment dat am găsit cîteva cuvinte care mi se păreau prea contemporane, dar nu mi le-am notat și nici n-am verificat). Un detaliu pe care eu nu l-am remarcat (pentru că am citit ebookul și e mai greu să-ți dai seama de asta) e structura matematică a capitolelor, primul capitol e cel mai lung (aproape jumătate de carte, următorul e jumătate din primul și tot așa, urmărind fazele lunii – vezi copertă), plus încă alte cîteva detalii matematice, de exemplu numărul capitolului plus numărul de subcapitole e întodeauna 13. Nefiind pricepută nici la astrologie, nici la astronomie, poate n-aș fi remarcat niciodată detaliile astea dacă nu citeam recenzii și comentarii, ceea ce vă recomand, dar cu moderație, dacă nu doriți spoilere.

Ca o concluzie, romanul mi-a plăcut mult, mi se pare un pic ambițios cu toată structura lui alambicată (dar iată cum poate fi victorian și postmodern în același timp), însă pe de altă parte toată munca din spatele lui (și mă refer aici la interacțiunea personajelor, gîndită foarte, foarte minuțios și riguros) mi se pare titanică și demnă de toată lauda, o adevărată coregrafie detectivistică. Mi-ar plăcea să văd pe undeva notițele lui Catton în timp ce lucra la roman. Pe lîngă faptul că nu mi-am găsit un personaj preferat, mai am un regret, faptul că nu m-am prins eu însămi de toate detaliile (după ce citiți romanul veniți înapoi aici să povestim despre cosmic twin theory), am ajuns pe bloguri și discuții între oameni care au citit cartea de cîte 2-3 ori; Catton practic mînuiește personajele și situațiile (coincidențele – vezi Dickens, din nou) fără să-mi dea mie, cititorul, vreo explicație.

Sfat: dacă începeți cartea, nu o abandonați, it gets better and better. Spun asta pentru că mulți dintre cei care au abandonat-o au făcut-o în prima parte, care e cea mai lungă; e un test de anduranță, adevărat, dar trust me (și juriul Booker).

The Goldfinch

Am știut că vreau să citesc romanul ăsta din două motive: 1. Donna Tartt și 2. cărți cu artă și artiști. Spre deosebire, poate, de Eleanor Catton, Tartt nu trebuia să demonstreze nimic, a făcut-o deja în 1992 cînd a publicat The Secret History, pe care am citit-o anul trecut, mi-a plăcut mult (mai mult decît Goldfinch, ca să zic din start) și o recomand. Și dacă tot vorbim despre deosebiri, spre deosebire de Man Booker, Pulitzer nu prea mă interesează, aș fi citit cartea cu sau fără el.

Acțiunea îl are în centru pe Theo Decker, cel care-și narează propria poveste, un adolescent de familie bună rămas orfan și e un bildungsroman à la Marile Speranțe, cu pierderi, singurătate, regăsire de sine și prietenie. Apropo de conexiunea dickensiană, Pippa și Hobbie mi se par clar inspirați de Estella și Joe, în cazul Pippei chiar și numele e un omagiu (vezi Pip), iar fierarul Joe devine, în vremurile moderne, restaurator de mobilă. Povestea lui Theo e destul de complexă, iar viața îl poartă din New York în Las Vegas (care e episodul meu preferat, mi se pare cel mai important în formarea lui Theo, plus Boris!), apoi din nou în New York (da, bine, să nu negăm influența binefăcătoare a lui Hobbie) și într-un final în Amsterdam. Undeva în toată umblătura lui își face loc și pictura lui Fabritius, Sticletele, care ne duce și la finalul (din păcate) dezastruos al cărții. Chiar regret să spun asta, dar romanul merita un final mai bun, toată scena din Amsterdam (și nu intru în detalii pe motiv de spoilere) e ruptă din altă poveste, una pe care nu doream s-o citesc, sau dacă aș fi vrut ceva de genul, Stieg Larsson era mai potrivit și ar fi făcut o treabă mai bună (rest in peace, man). Și, să nu uit, de fapt finalul finalului e o meditație filozofică – regret Donna, nu am rezonat, după 864 de pagini era ultimul lucru de care aveam nevoie. Dar poate într-o zi o să-i acord o a doua șansă și o să mă prindă într-o pasă mai bună.

Tot farmecul romanului e dat, cred eu, de personajele cu care interacționează Theo, el nefiind, din păcate, vreunul memorabil (gen Pip, dacă tot comparăm). Adolescentul Boris, cel mai bun prieten al lui Theo, e de departe preferatul meu și în adîncul sufletului sper că Donna Tartt scrie chiar acum un spin-off inspirat de el. Din păcate adultul Boris (un cocalar, practic), nu seamănă deloc cu ceea ce inițial reușise Tartt să portretizeze :(. Andy și Hobbie au fost celelalte personaje pe care le-am îndrăgit mult, Hobbie pentru că n-ai cum să nu, iar Andy, of! Iată că Tartt a reușit ce nu a reușit Catton, să creeze niște personaje foarte bune. Păcat, totuși, că nu i-a ieșit cu Theo sau cu cele feminine.

Faptul că m-a dezamăgit finalul nu e un motiv să nu apreciez romanul per ansamblu. Care e unul bun, să recunoaștem, nu știu în ce metafore v-ați împiedicat voi (unde nu mai țin minte cine sînteți “voi” cei care-ați cîrcotit despre asta, dar mă rog, ăștia pe care vă citesc :) – o fi fost de la traducere?) Mie-mi place mult cum scrie Tartt, știu că e subiectiv și generalist să spui că e o scriitoare bună, dar nu spun doar eu asta. Ba mi se pare chiar un pic snoabă, ceea ce mie chiar îmi place. Femeia asta m-a făcut să caut pe net pictori din epoca de aur olandeză, francezi din nu mai știu care secol, detalii despre scaunele Chippendale sau să ascult Arvo Pärt. Asta din ce-mi amintesc în momentul ăsta. Scriitorii care nu doar îți spun o poveste, ci te și învață (indirect) una sau alta (mă rog, dacă ești dispus să nu treci cu vederea detalii de genul celor amintite mai sus) sînt preferații mei. Iar Tartt e fix un scriitor din ăsta, deci îi iert finalul nefericit și o să-i citesc și următorul roman, chiar și dac-o fi să-l publice peste vreo 8 ani. Din motive inexplicabile nu țin morțiș să citesc The Little Friend, dar cine știe?

Mi-au plăcut ambele cărți, fiecare în felul ei, poate The Luminaries ceva mai mult pentru că a reușit să mă surprindă într-un fel special, de unde inițial credeam că e doar un roman lung, în timp ce de la The Goldfinch aveam așteptări un pic mai mari. Neapărat vreau să citesc și primul roman al lui Catton ca să văd cum se exprimă și în limbaj contemporan.

Amîndouă romanele urmează să fie ecranizate, The Luminaries va fi o serie BBC iar The Goldfinch un film, în regia lui John Crowley.

*Ca să vezi potriveală, cînd căutam ediția în română a cărții – Luminătorii, am aflat că e în colecția Cărți musai de la Art, o colecție nouă am impresia. Mi-ar fi plăcut să vă spun că se lansează la Gaudeamus, dar chiar habar n-am, pentru că Art n-a zis nimic pînă acum despre ea sau alte cărți (Vegetariana, de exemplu, tot musai), dar fiți cu ochii pe editură, urmează.
Sticletele, știți deja, a apărut în română la editura Litera.

Cele mai bune cărți în spaniolă din ultimii 25 de ani

Babelia, suplimentul cultural al cotidianului El País, a împlinit 25 de ani de existență, ocazie cu care 50 de oameni din lumea cărților (scriitori, critici, jurnaliști, profesori de literatură etc.) din Spania și America Latină au fost invitați să aleagă cele mai bune 25 de cărți de limbă spaniolă din ultimii 25 de ani.

Topul întreg al celor 25 de cărți îl găsiți aici, dar ca să vă fac un pic poftă cu top 5, poftiți:

1. 2666, Roberto Bolaño (2004)
2. Sărbătoarea Țapului, Mario Vargas Llosa (2000)
3. Detectivii sălbatici, Roberto Bolaño (1998)
4. Chipul tău, mîine, Javier Marías (2002)
5. Bartleby & Co, Enrique Vila-Matas (2000)

Remarcăm, desigur, că per total sînt mulți autori cunoscuți și traduși în română, iar topul 5 e chiar un regal, Bolaño pare să fie vedeta (tocmai a apărut anul ăsta 2666 și în .ro), iar eu trebuie să recunosc spășită, pentru a multa oară, că deși cunosc și recunosc multe titluri sau nume din listă, nu am citit nimic de-acolo pe motivul pueril că no me gusta mucho literatura hispanică, din motive nedescoperite deocamdată. Sigur c-am citit (și mi-a plăcut) Márquez și cîteva volume de Llosa, ba îmi place mult și Zafón, care e mai comercial așa, nu a ajuns în lista de cei mai cei, dar la ce dimensiune are literatura de limbă spaniolă (comparabilă cu cea de limbă engleză, aș zice eu), e aproape egal cu 0. Deci dacă reușiți cumva să mă faceți să-mi placă spaniolii și sud-americanii, măcar puțintel, v-aș fi foarte recunoscătoare, mai ales că-i și am la îndemînă.

Bineînțeles că topul a dat naștere la comentarii care mai de care: că nu sînt suficiente femei (nici între scriitori, nici în juriu), că nu e proză scurtă, teatru sau poezie, că Bolaño e necitibil și supraevaluat, că de ce lipsesc X sau Y, evident.

Pe site, cititorii pot să-și voteze ei înșiși favoriții dintre cei 25, așa că topul se cam schimbă, dar vă spun eu, c-am votat (în ideea cărților pe care aș vrea, teoretic, să le citesc), că tot Bolaño și Llosa sînt în frunte, deocamdată.

Deci. Ce ziceți de top? Ce-ați citit de-acolo? Eu cu cine votez încep? Marías?

Dacă v-a plăcut Ferrante

Nu știu alții cum sînt (dintre cei care au citit-o pe Ferrante), dar eu tot timpul cît i-am citit volumele din tetralogia napoletană am avut în minte imagini din filme sau mi s-a părut că anumite scene ar merge de minune ecranizate. Ceea ce se va și întîmpla, pentru că s-au achiziționat deja drepturile de autor pentru un serial, care, se zvonește, va fi în italiană, cu actori italieni, filmat chiar la mama lui, în Napoli. Dar eu mă refeream la filmele alea, din ’40-’50-’60, care surprind exact atmosfera pe care o descrie Ferrante în cărțile ei. Așa că m-am gîndit, pe baza umilei mele experiențe sau research gugălian, să vă recomand niște filme, cărți și fotografii care ar putea merge mînă-n mînă cu amica genială* și prietena ei.

Filme

Experiența mea în materie de cinema neorealist italian e minimă, poate c-am văzut vreo 8-10 filme, și asta dacă nu sîntem foarte stricți în încadrări. Au fost cîteva episoade, de-a lungul celor patru volume, care mi-au amintit perfect de anumite scene din filme, de exemplu întîlnirile intelectuale din casa Marieirosa (vol. 3 și 4) care se pupă perfect cu un episod (3b dacă țineți la strictețe) din La dolce vita (Fellini); viața grea și sărăcia de după război, subliniate atent în primul volum, care sînt redate foarte bine în Ladri de biciclete (De Sica) ori, ca să nu uităm de fete (nu doar Lenù și Lila, ci și Gigliola, Carmen și Ada) și numeroasele lor întîlniri, ieșiri și comploturi, care mi-au amintit de Le Amiche (Antonioni). Pe lîngă astea, aș mai pune La Strada (Fellini), și dintre cele pe care încă nu le-am văzut încă, dar aș vrea să: Roma città aperta (Rossellini), Ossessione (Visconti), Il tetto (De Sica), Padre Padrone (frații Taviani).

Fotografie

Pe Mario Cattaneo l-am descoperit în timp ce citeam volumul 3 sau puțin înainte, nu mai știu. Fotografiile lui document, mai ales cele din Napoli, se pliază perfect pe ceea ce descrie Ferrante și am impresia că, pentru mine cel puțin, au un impact mai puternic decît filmele. După el i-am descoperit și pe alții, ale căror fotografii mi se par extrem de evocative: Nino Migliori, Federico Patellani, Enzo Sellerio, Alfredo Camisa, Tranquillo Casiraghi, Mario De Biasi, Mario Giacomelli ș.a.

Mario Cattaneo
Mario Cattaneo

Federico Pattellani
Federico Patellani

Alfredo Camisa
Alfredo Camisa

Mario De Biasi
Mario De Biasi

Enzo Sellerio
Enzo Sellerio

 

Cărți

Aici trebuie să trișez puțin, pentru că o să recomand ceva ce n-am citit, așa că e bine de verificat înainte. Avem două variante:

a) celelalte cărți ale Elenei Ferrante, apărute înaintea tetralogiei (în română a apărut acum ceva ani Zilele regăsirii mele, presupun că e vorba de I giorni dell’abbandono, deși titlul induce puțin în eroare). Nu știu dacă mai e de găsit, dar dacă nu citiți doar în română, toate celelalte volume ale ei au fost traduse în engleză și sînt sigură că în multe alte limbi (garantez pentru traducerile din engleză ale lui Ann Goldstein, eu am citit tetralogia tradusă de ea, și nu degeaba au fost ambele – Ferrante + Goldstein – pe lista scurtă la Man Booker International anul ăsta).

b) alte cărți scrise în aceeași perioadă sau care au tematică similară (și mă limitez doar la scriitori italieni). Prima pe listă ar fi Elsa Morante, pe care Ferrante o pomenește adesea printre scriitorii care au marcat-o și influențat-o (inclusiv presudonimul Elena Ferrante e de fapt un omagiu adus scriitoarei). Goodreads îi mai sugerează pe Milena Agus, Goliarda Sapienza, Carmine Abate, Lia Levi, Leonardo Sciascia sau Massimo Carlotto ca fiind dintre cei al căror stil se aseamănă cu Ferrante, deși noi știm că nu poate fi chiar așa :D. Cum ziceam, n-am citit nici unul dintre autorii ăștia, nici nu-mi doresc în mod deosebit, dar mă gîndesc că poate-poate ajută vreun rătăcit răpus de febra Ferrante.

****

Mă abțin de la comentarii pe marginea identității autoarei, că tot e un subiect fierbinte zilele astea, dar dacă e adevărat ceea ce se speculează acum, singurul meu regret e că nu e o napoletană autentică. Un moft, știu.

Mi-ar plăcea mult să discutăm despre personaje (preferate) sau situații, dar știu că în română încă nu s-au tradus încă toate volumele, așa că o să mă limitez doar la a vă cere alte sugestii de cărți, fotografii sau filme sau orice altceva v-a inspirat pe voi citind-o pe Ferrante.

* Apropo, voi cine ziceți că e amica genială, Lila sau Lenù? Știu că la un moment dat Lila spune despre Lenù că e prietena ei genială, dar scotocind interneții pentru postarea asta am găsit diverse interpretări, dintre care cea mai faină ar fi că fiecare o consideră pe cealaltă ca fiind genială.

Din Spania, cu drag (9)

* O nouă teorie, care, dacă s-ar dovedi adevărată (deși nu prea văd cum), ar face furori în lumea literară, spune că e posibil ca Shakespeare și Cervantes să se fi întîlnit în 1605 în Valladolid. Shakespeare a făcut parte (se crede) în acel an dintr-o delegație care a vizitat orașul în vederea semnării unui tratat de pace, în timp ce Cervantes locuia acolo cu familia lui.

* Despre Gaudí am auzit cu toții, mulți i-au și admirat lucrările și toată lumea e fascinată de fațada casei Batlló sau de băncuțele din Park Güell. Însă puțini știu că autorul mozaicurilor colorate (plus alte bijuterii arhitecturale) atribuite (doar) lui Gaudí sînt de fapt creația unui mai tînăr colaborator al lui, Josep Maria Jujol, despre care s-a făcut foarte recent un documentar.

* Dacă ajungeți în Spania și vă săturați de tapas și de plajă (lol), uitați o listă cu cele mai meseriașe muzee. Eu am descoperit unul aproape, Micromundi, un muzeu dedicat miniaturilor, în Besalú, îl pun pe listă.

* Și dacă tot sîntem la liste, continuăm vizita culturală cu 7 biblioteci ultramoderne, dintre care descopăr că una e chiar în Barcelona, și aproape de mine, deci aș putea s-o vizitez.

* Iar dac-am ajuns la cărți, iată-le și pe cele mai bine vîndute (lista e de săptămîna trecută). La chica del tren (Fata din tren) continuă să fie sus în top, dar a intrat tare Ildefonso Falcones cu Los herederos de la tierra (Moștenitorii pămîntului), continuarea romanului său de mare succes La catedral del mar (Catedrala mării), un monstruleț de 700 de pagini, tradus și în română.

* Și să nu uităm desigur, în caz că v-a scăpat amănuntul, că în noiembrie va apărea și ultima parte din seria cimitirului cărților uitate de Carlos Ruiz Zafón, El laberinto de los espíritus, (Labirintul spiritelor). Presupun că se va traduce repejor și în română.

null

Adéu!

Cărți cu artă și artiști

După ce anul trecut am luat la rînd toate cărțile cu muzici (și faze) pe care le citisem pînă atunci, a venit rîndul cărților cu artă și artiști, pentru că deși n-am nici o înclinație către desenat, pictat, sculptat sau lucru manual în general (sau poate tocmai de-aia!), îmi place să vizitez muzee de artă, am colecționat ani de zile revista Mari Pictori, am cărți și albume de artă, cînd prind street art țac-pac poză cu telefonul și, nu în ultimul rînd, citesc despre. Ficțiune, mai ales, dar și (auto)biografii sau memorii.

O să sar peste cărțile mai mult sau mai puțin clasice (Portretul lui Dorian Gray, Spre far, Luna și doi bani jumate, Mă numesc Roșu etc.), și pentru că le-am citit demult, dar și pentru că sînt dintre cele cunoscute și probabil citite deja de majoritatea, așa că o să amintesc doar romanele citite în ultimii 3-4 ani. 3 dintre ele sînt traduse și în română deja.

Girl With a Pearl Earring (Fata cu cercel de perlă) / Tracy Chevalier

OK, și-asta poate trece lejer la cele faimoase, dar am ținut eu musai s-o menționez, pentru că-mi place foaaarte mult, e una dintre ficțiunile mele istorice favorite. Romanul e povestea imaginară din spatele faimosului tablou al lui Vermeer, avînd-o ca protagonistă pe Griet, o fată fără multă școală, dar cu o sensibilitate artistică aparte, angajată în casa familiei pictorului, care ajunge să-i pozeze pentru celebrul portret. Mi-a plăcut mult cum a surprins Chevalier societatea Olandei secolului 17, dihotomia catolicism VS protestantism, atmosfera tensionată din casa lui Vermeer, cu o familie numeroasă, mereu îndatorat soacrei sau binefăcătorului său. Și desigur toată relația Griet-Vemeer, extrem de sensibilă, abia sugerată.


The Art Forger / B.A. Shapiro

Ăsta genul de carte care te ține cu sufletul la gură, e pe gustul meu, cu falsificatori de artă, mistere și detectivi (dar și cu detalii despre tehnici artistice sau cum se falsifică o pictură, ceea ce ar putea fi un pic plictisitor pentru unii) și cu un aproape-romance în care e protagonist Degas. Una dintre picturile lui (After the Bath), imaginară desigur, e, de altfel, și centrul de gravitație al romanului, care pornește de la un fapt cît se poate de real: marele jaf de la Isabella Stewart Gardner Museum din Boston (1990), cînd au fost furate 13 lucrări de artă, azi în valoare de peste 500 de milioane de dolari.


The Miniaturist (Miniaturista) / Jessie Burton

Romanul The Miniaturist a fost inspirat de o casă pentru păpuși din colecția Rijksmuseum. În roman ea e un cadou de nuntă pe care foarte tînăra Nella Oortman îl primește de la soțul ei, un comerciant înstărit. Odată ce Nella începe să mobileze casa de păpuși (replică fidelă a propriei case), lucrurile încep să devină stranii, iar viața familiei ia o turnură neașteptată. Simt că i-am făcut un pic de nedreptate romanului ăstuia cînd l-am citit, doar pentru că am ghicit eu ceva din intrigă, care se presupunea a fi un mister și un mic șoc. Faptul că m-am prins m-a făcut să-l desconsider puțin și cred că n-am procedat tocmai corect față de el. Bine, ar mai fi și tenta un pic supranaturală care mi s-a părut din altă poveste, dar peste asta pot trece. Pentru un roman de debut, cred că e reușit, foarte documentat cu siguranță. Burton recreează foarte credibil (zic eu) Amsterdamul din epoca lui de glorie și adaugă poveștii suficientă doză de mister & suspans cît să te captiveze.


The Last Nude (Ultimul nud) / Ellis Avery

E un roman care pentru mine are multe ingrediente pentru a fi unul bun sau foarte bun: intrigă, Paris, anii ’20, boemie, artă, Tamara de Lempicka, o tonă de personaje (numite sau ușor de intuit) care apar întîmplător în carte doar pentru că făceau parte din societatea pariziană a anilor respectivi: Sylvia Beach, Gertrude Stein, Joyce, Hemingway etc. Povestea se concentrează pe relația dintre de Lempicka și Rafaela, protagonista cîtorva picturi foarte apreciate și rîvnite de către cei cu bani, cea care i-a fost muză și iubită pentru o vreme, pînă cînd își dă seama de adevărata față și intențiile Tamarei, căreia, nu știm de ce, în final, autoarea ține să-i spele imaginea prin cîteva capitole absolut inutile, scrise din perspectiva ei. A fost o mică dezamăgire pentru mine, dar merită citită, căci nu se știe, o fi avînd un alt efect asupra altora.


Girl in Hyacinth Blue / Susan Vreeland

Înapoi la epoca de aur olandeză și la Vermeer, într-o carte care, suprinzător, a apărut în același an (1999) cu Girl With a Pearl Earring. Povestea lui Vreeland, însă, are ca protagonist un tablou imaginar (vezi titlu), căruia îi spune povestea într-un mod foarte original, pornind din anii ’90 de la cel mai recent proprietar, un profesor universitar american, trecînd pe la toți foștii posesori și mergînd înapoi în timp pînă în secolul 17 la Vermeer și momentul în care a fost pictat. Mi-a plăcut mult tehnica asta, ajungem astfel să vedem nu doar soarta unei picturi și felul în care a influențat viața fiecărei persoane căreia i-a aparținut, ci și frînturi de istorie, de la Olanda înfloritoare a secolului 17, la probleme ulterioare cauzate de inundații, evrei și soarta lor în al doilea RM, felul în care ajunge în posesia profesorului și tristul lui destin (a tabloului) actual.


The Improbability of Love / Hannah Rothschild

Pentru romanul ăsta, Hannah Rothschild s-a inspirat parțial din viața personală. Familiei ei (evrei foarte avuți), i s-au confiscat în al doilea RM (ca multor altor familii) multe lucruri scumpe, între care și picturi de o valoare aproape inestimabilă. Pornind de aici, ea țese o intrigă foarte modernă și captivantă bazată pe un tablou imaginar al lui Antoine Watteau (vezi titlu), ajuns pe neașteptate în mîinile unei fete, care-l cumpără dintr-un magazin de vechituri la un preț derizoriu. Întîmplător fata devine bucătar (și nu orice bucătar, ci un chef cu foarte multă imaginație și talent, care recreează gastronomic tablouri celebre) pentru una dintre cele mai cunoscute și bogate familii de art dealers, așa că lucrurile se complică, desigur. Avem din nou, ca în The Art Forger, dinamism, mistere, urmăriri, identitate furată, dar și multă informație despre artă, istoria artei și licitații. Ah da, să nu uit să menționez că pictura, fiind franceză, rococo și cam snoabă, își spune moi și sînt cîteva capitole delicioase scrise din perspectiva ei.

***

Normal că n-am epuizat romanele inspirate din artă, atît Chevalier cît și Vreeland au mai scris la temă, Jessie Burton a publicat între timp The Muse, care se zice că ar fi și mai bun decît primul ei roman, plus că m-așteaptă deja de mult The Goldfinch (Dutch Golden Age, again, a 4-a oară!).

Dar! Dacă sînt (cred că sînt, musai să fie, sînt sigură că sînt) romane cu și despre artă și artiști pe care le-ați citit voi, spuneți-mi și mie, căci vedeți că apetit există. Sau dacă ați citit (sau v-ar plăcea să citiți) vreuna dintre cărțile pomenite de mine, mi-ar plăcea să știu ce credeți despre ele.

Load More