All posts tagged arta

Prin oraș: Casa Batlló

Nu există să știi ceva, cît de cît, despre Barcelona, și să nu fie printre alea cîteva lucruri și Casa Batlló – simbol, dacă vreți, al orașului, al modernismului, al lui Gaudí însuși.

Timp de 3 ani am tot evitat s-o vizitez, ba pe motiv că-i plin de turiști, ba că e scump, ba că e prea populară, ba că [insert alte motive]. Am decis într-un final că intrarea n-o să se facă mai ieftină, nici turiștii mai puțini, așa că aș face bine, dacă tot locuiesc aici, s-o vizitez, măcar odată-n viață. Ceea ce am și făcut, și-am aflat cu bucurie că 1. dacă ești rezident, biletul e mai ieftin (15 euro, comparativ cu 23 cel mai ieftin pînă la 36 cel mai scump). 2. dimineața, pe la un 9.30-10 e încă o oră decentă de vizitat, turistul încă doarme sau își bea cafeaua con leche pe undeva.

Înainte să vă las niște poze care să vă facă poftă / curaj de vizitat, cîteva concluzii:
– casa e mare pe dinafară, dar de vizitat sînt practic 2 paliere, scările interioare și acoperișul;
– Gaudí a fost un tip foarte deștept (no news here), toate șmecheriile legate de aerisire și luminozitate m-au impresionat la fel de mult ca detaliile decorative și arhitectonice (orice tip de bilet are smart guide, așa că informații complete la fața locului sau google dacă țineți neapărat);
– dacă tot ajungeți acolo, uitați-vă cu atenție și la celelalte case din zonă, așa numita Manzana de la discordia (un foarte isteț joc de cuvinte, manzana înseamnă în limba spaniolă atît măr cît și bloc), sînt nișe bijuterii arhitectonice pe care e păcat să le ratați.
– dacă vreți să evitați statul la cozi, luați bilete în prealabil de pe net.

Niște seriale

aka streetart în Barcelona.

Pe majoritatea le găsiți dacă sînteți, de exemplu, în drum spre / dinspre Parc Güell sau în căutare de atmosferă hipsterească, în Vila de Gràcia. Responsabili, axe_colours, adică Adrià (designer) și Oriol (arhitect).

A post shared by Lavinia (@rosuvertical) on

A post shared by Lavinia (@rosuvertical) on

A post shared by Lavinia (@rosuvertical) on

A post shared by Lavinia (@rosuvertical) on

A post shared by Axe Colours (@axe_colours) on

Din Spania, cu drag (10)

* O (nouă) listă cu cele mai frumoase / impresionante clădiri din Spania, unele adevărate bijuterii arhitecturale. Eu am văzut 3 deocamdată (Muzeul Guggenheim din Bilbao, Torre Agbar din Barcelona și Metropol Parasol din Sevilla). Cel mai mult mă tentează Hotel Marques de Riscal, de același Frank Gehry responsabil pentru Guggenheim Museum și Peix din Barceloneta.

* În Madrid, un artist bulgar, Christo Guelov, s-a gîndit să mai înveselească puțin trecerile de pietoni și le-a decorat cu forme geometrice și culori vii. Nu m-aș supăra să vină și în Barcelona.

* O știre mai veche, dar eu abia acum am dat peste ea. În timpul războiului civil, arta modernă era folosită pe post de instrument de tortură, de la a-i forța pe deținuți să urmărească Un Chien Andalou pînă la a decora celulele astfel încît să arate cam așa:

* Cum nu știu dacă o să apuc vreodată să citesc Don Quijote (ăla muzical al Adei Milea se pune?), e bine măcar că Disney se pregătește să facă un film pe baza romanului, în stilul Piraților din Caraibe.

* Luna trecută doi spanioli au lansat Napflix (taking siesta to next level!), care e, după cum o dă de gol și numele, o platformă unde rulează la infinit videouri care te ajută să dormi/adormi mai repede. Meniul e foarte variat: sport, documentare, reclame, alegi ce ți se pare mai plictisitor și-ți așezi perna confortabil.

* Și în final, dacă n-ați adormit, un artist spaniol, Gonzalo Garcia Calvo, care face niște origami foarte simpatice.

* Bonus, o știre de ultimă oră: Eduardo Mendoza (Barcelona, 1943) e cîștigătorului Premiului Cervantes pe 2016. Acest premiu, căruia i se mai spune și Nobelul hispanic, se acordă în fiecare an și se împarte între Spania și America de Sud, fiecare cîte un an. Anul ăsta a fost al Spaniei și vă mai spun doar că Mendoza nu cîntă (oficial :)) și mai multe dintre cărțile lui au apărut și în română.

Adéu!

Street art în Barcelona (2)

Dacă ați vizitat Barcelona e foarte probabil să vă fi intersectat puțin cu arta stradală, nu de alta dar e foarte la îndemînă (pe toate gardurile, cum ar veni – la propriu), am mai povestit și eu despre ea cu cîteva ocazii (aici mai pe larg, de exemplu).

Acum cîteva săptămîni, în căutarea muralului burlesc de mai jos, al franțuzoaicei Miss Van (care a început să picteze pe ziduri de prin ’93, deci nu e tocmai o tinerică, așa cum ne-am aștepta cînd vine vorba de pictat pereți), am găsit întîmplător, la un minut distanță, un alt zid pictat din cap pînă-n picioare, pe toată înălțimea unui bloc, atît de înalt că nu mi-a încăput în poză. Artistul e Sixe Paredes iar muralul (El Espíritu de la Montaña) e actualmente cel mai mare din Barcelona. Ambele se află în zona Guinardó.

Peste următoarele am dat tot întămplător, deși știam că Vallcarca e o zonă cu mult street art, care în multe cazuri (cum ar fi și Carboneria), e în strînsă legătură cu activismul, squaterii (care nu știu cum se cheamă în română -?) și protestele de aproape orice fel. Nu știu cine sînt artiștii, dacă aflu completez cu informații.

Va urma, probabil.

Din Spania, cu drag (9)

* O nouă teorie, care, dacă s-ar dovedi adevărată (deși nu prea văd cum), ar face furori în lumea literară, spune că e posibil ca Shakespeare și Cervantes să se fi întîlnit în 1605 în Valladolid. Shakespeare a făcut parte (se crede) în acel an dintr-o delegație care a vizitat orașul în vederea semnării unui tratat de pace, în timp ce Cervantes locuia acolo cu familia lui.

* Despre Gaudí am auzit cu toții, mulți i-au și admirat lucrările și toată lumea e fascinată de fațada casei Batlló sau de băncuțele din Park Güell. Însă puțini știu că autorul mozaicurilor colorate (plus alte bijuterii arhitecturale) atribuite (doar) lui Gaudí sînt de fapt creația unui mai tînăr colaborator al lui, Josep Maria Jujol, despre care s-a făcut foarte recent un documentar.

* Dacă ajungeți în Spania și vă săturați de tapas și de plajă (lol), uitați o listă cu cele mai meseriașe muzee. Eu am descoperit unul aproape, Micromundi, un muzeu dedicat miniaturilor, în Besalú, îl pun pe listă.

* Și dacă tot sîntem la liste, continuăm vizita culturală cu 7 biblioteci ultramoderne, dintre care descopăr că una e chiar în Barcelona, și aproape de mine, deci aș putea s-o vizitez.

* Iar dac-am ajuns la cărți, iată-le și pe cele mai bine vîndute (lista e de săptămîna trecută). La chica del tren (Fata din tren) continuă să fie sus în top, dar a intrat tare Ildefonso Falcones cu Los herederos de la tierra (Moștenitorii pămîntului), continuarea romanului său de mare succes La catedral del mar (Catedrala mării), un monstruleț de 700 de pagini, tradus și în română.

* Și să nu uităm desigur, în caz că v-a scăpat amănuntul, că în noiembrie va apărea și ultima parte din seria cimitirului cărților uitate de Carlos Ruiz Zafón, El laberinto de los espíritus, (Labirintul spiritelor). Presupun că se va traduce repejor și în română.

null

Adéu!

Cărți cu artă și artiști

După ce anul trecut am luat la rînd toate cărțile cu muzici (și faze) pe care le citisem pînă atunci, a venit rîndul cărților cu artă și artiști, pentru că deși n-am nici o înclinație către desenat, pictat, sculptat sau lucru manual în general (sau poate tocmai de-aia!), îmi place să vizitez muzee de artă, am colecționat ani de zile revista Mari Pictori, am cărți și albume de artă, cînd prind street art țac-pac poză cu telefonul și, nu în ultimul rînd, citesc despre. Ficțiune, mai ales, dar și (auto)biografii sau memorii.

O să sar peste cărțile mai mult sau mai puțin clasice (Portretul lui Dorian Gray, Spre far, Luna și doi bani jumate, Mă numesc Roșu etc.), și pentru că le-am citit demult, dar și pentru că sînt dintre cele cunoscute și probabil citite deja de majoritatea, așa că o să amintesc doar romanele citite în ultimii 3-4 ani. 3 dintre ele sînt traduse și în română deja.

Girl With a Pearl Earring (Fata cu cercel de perlă) / Tracy Chevalier

OK, și-asta poate trece lejer la cele faimoase, dar am ținut eu musai s-o menționez, pentru că-mi place foaaarte mult, e una dintre ficțiunile mele istorice favorite. Romanul e povestea imaginară din spatele faimosului tablou al lui Vermeer, avînd-o ca protagonistă pe Griet, o fată fără multă școală, dar cu o sensibilitate artistică aparte, angajată în casa familiei pictorului, care ajunge să-i pozeze pentru celebrul portret. Mi-a plăcut mult cum a surprins Chevalier societatea Olandei secolului 17, dihotomia catolicism VS protestantism, atmosfera tensionată din casa lui Vermeer, cu o familie numeroasă, mereu îndatorat soacrei sau binefăcătorului său. Și desigur toată relația Griet-Vemeer, extrem de sensibilă, abia sugerată.


The Art Forger / B.A. Shapiro

Ăsta genul de carte care te ține cu sufletul la gură, e pe gustul meu, cu falsificatori de artă, mistere și detectivi (dar și cu detalii despre tehnici artistice sau cum se falsifică o pictură, ceea ce ar putea fi un pic plictisitor pentru unii) și cu un aproape-romance în care e protagonist Degas. Una dintre picturile lui (After the Bath), imaginară desigur, e, de altfel, și centrul de gravitație al romanului, care pornește de la un fapt cît se poate de real: marele jaf de la Isabella Stewart Gardner Museum din Boston (1990), cînd au fost furate 13 lucrări de artă, azi în valoare de peste 500 de milioane de dolari.


The Miniaturist (Miniaturista) / Jessie Burton

Romanul The Miniaturist a fost inspirat de o casă pentru păpuși din colecția Rijksmuseum. În roman ea e un cadou de nuntă pe care foarte tînăra Nella Oortman îl primește de la soțul ei, un comerciant înstărit. Odată ce Nella începe să mobileze casa de păpuși (replică fidelă a propriei case), lucrurile încep să devină stranii, iar viața familiei ia o turnură neașteptată. Simt că i-am făcut un pic de nedreptate romanului ăstuia cînd l-am citit, doar pentru că am ghicit eu ceva din intrigă, care se presupunea a fi un mister și un mic șoc. Faptul că m-am prins m-a făcut să-l desconsider puțin și cred că n-am procedat tocmai corect față de el. Bine, ar mai fi și tenta un pic supranaturală care mi s-a părut din altă poveste, dar peste asta pot trece. Pentru un roman de debut, cred că e reușit, foarte documentat cu siguranță. Burton recreează foarte credibil (zic eu) Amsterdamul din epoca lui de glorie și adaugă poveștii suficientă doză de mister & suspans cît să te captiveze.


The Last Nude (Ultimul nud) / Ellis Avery

E un roman care pentru mine are multe ingrediente pentru a fi unul bun sau foarte bun: intrigă, Paris, anii ’20, boemie, artă, Tamara de Lempicka, o tonă de personaje (numite sau ușor de intuit) care apar întîmplător în carte doar pentru că făceau parte din societatea pariziană a anilor respectivi: Sylvia Beach, Gertrude Stein, Joyce, Hemingway etc. Povestea se concentrează pe relația dintre de Lempicka și Rafaela, protagonista cîtorva picturi foarte apreciate și rîvnite de către cei cu bani, cea care i-a fost muză și iubită pentru o vreme, pînă cînd își dă seama de adevărata față și intențiile Tamarei, căreia, nu știm de ce, în final, autoarea ține să-i spele imaginea prin cîteva capitole absolut inutile, scrise din perspectiva ei. A fost o mică dezamăgire pentru mine, dar merită citită, căci nu se știe, o fi avînd un alt efect asupra altora.


Girl in Hyacinth Blue / Susan Vreeland

Înapoi la epoca de aur olandeză și la Vermeer, într-o carte care, suprinzător, a apărut în același an (1999) cu Girl With a Pearl Earring. Povestea lui Vreeland, însă, are ca protagonist un tablou imaginar (vezi titlu), căruia îi spune povestea într-un mod foarte original, pornind din anii ’90 de la cel mai recent proprietar, un profesor universitar american, trecînd pe la toți foștii posesori și mergînd înapoi în timp pînă în secolul 17 la Vermeer și momentul în care a fost pictat. Mi-a plăcut mult tehnica asta, ajungem astfel să vedem nu doar soarta unei picturi și felul în care a influențat viața fiecărei persoane căreia i-a aparținut, ci și frînturi de istorie, de la Olanda înfloritoare a secolului 17, la probleme ulterioare cauzate de inundații, evrei și soarta lor în al doilea RM, felul în care ajunge în posesia profesorului și tristul lui destin (a tabloului) actual.


The Improbability of Love / Hannah Rothschild

Pentru romanul ăsta, Hannah Rothschild s-a inspirat parțial din viața personală. Familiei ei (evrei foarte avuți), i s-au confiscat în al doilea RM (ca multor altor familii) multe lucruri scumpe, între care și picturi de o valoare aproape inestimabilă. Pornind de aici, ea țese o intrigă foarte modernă și captivantă bazată pe un tablou imaginar al lui Antoine Watteau (vezi titlu), ajuns pe neașteptate în mîinile unei fete, care-l cumpără dintr-un magazin de vechituri la un preț derizoriu. Întîmplător fata devine bucătar (și nu orice bucătar, ci un chef cu foarte multă imaginație și talent, care recreează gastronomic tablouri celebre) pentru una dintre cele mai cunoscute și bogate familii de art dealers, așa că lucrurile se complică, desigur. Avem din nou, ca în The Art Forger, dinamism, mistere, urmăriri, identitate furată, dar și multă informație despre artă, istoria artei și licitații. Ah da, să nu uit să menționez că pictura, fiind franceză, rococo și cam snoabă, își spune moi și sînt cîteva capitole delicioase scrise din perspectiva ei.

***

Normal că n-am epuizat romanele inspirate din artă, atît Chevalier cît și Vreeland au mai scris la temă, Jessie Burton a publicat între timp The Muse, care se zice că ar fi și mai bun decît primul ei roman, plus că m-așteaptă deja de mult The Goldfinch (Dutch Golden Age, again, a 4-a oară!).

Dar! Dacă sînt (cred că sînt, musai să fie, sînt sigură că sînt) romane cu și despre artă și artiști pe care le-ați citit voi, spuneți-mi și mie, căci vedeți că apetit există. Sau dacă ați citit (sau v-ar plăcea să citiți) vreuna dintre cărțile pomenite de mine, mi-ar plăcea să știu ce credeți despre ele.

În căutarea timpului pierdut

A fost o vreme, acum vreo 9-10 ani, cînd eram foarte fascinată de art nouveau. Am citit pe net, mi-am luat cărți, l-am spionat cît s-a putut atunci prin Cluj, Oradea, Budapesta și nu mai știu pe unde, fără să mă gîndesc că o s-ajung într-o zi să locuiesc într-un oraș în care art nouveau-ul, cunoscut aici sub numele de modernism catalan, e practic la el acasă.

Am fotografiat ieri o patiserie și mi-am amintit că am pe Insta mai multe poze moderniste de prin Barcelona, așa că am încropit o mini-colecție. N-o fi fost Proust în vizită la Barcelona (sau mai știi?), dar îmi imaginez că i-ar fi plăcut.

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

Cu designul la metrou

V-am zis cu ceva timp în urmă cum TMB – acest Metrorex barcelonez, se implică în treburi culturale, în speță atunci vorbeam de un concurs de proză scurtă online.

De data asta e vorba de design. Dacă vă nimeriți pînă la aproximativ sfîrșitul lunii în Barcelona, puteți vedea rezultatul proiectului / concurs Paradigme utopice ale orașului viitorului, organizat de TMB și Tîrgul de Artă Contemporană Swab, gîndit în așa fel încît să coincidă cu Design Week, Primavera Sound și Sonar Festival. Scările din 15 stații de metrou au fost decorate de studenții școlilor de design din Catalunya, plus, pentru prima dată, invitate școli internaționale din Anglia, Argentina, Canada sau Hong Kong.

Aici se pot vedea toate designurile. Cred că preferatul meu e cel al școlii Serra i Abella  din Hospitalet – Viața pe insule suspendate în spațiu.

Și cîteva fotografii pescuite de pe Instagram:

A photo posted by SWAB ART FAIR (@swabartfair) on

A photo posted by @ivonnefm on

A photo posted by Anna Fabo (@annafabbb) on

A photo posted by Luis Urea (@elsenormopa) on

A photo posted by Jessica (@barcelonablonde) on

Load More