Nonfiction November

sau Ce-am mai citit (14)
sau Pledoarie pentru (nonficțiunea lui) Nick Hornby

Conform arhivei, ultima postare cu ce-am mai citit a fost fix acum patru luni. De-atunci și pînă acum s-au mai adunat, despre unele cărți am scris în alte contexte (The Luminaries VS The Goldfinch), dar ca să zic totuși două vorbe despre cele care mi-au plăcut: Hot Milk / Deborah Levy (foarte bună, recomand, shortlisted pentru Man Booker 2016), The Vegetarian / Han Kang (foarte bună și ea, Man Booker International 2016, tradusă recent la Art); The Story of the Lost Child / Elena Ferrante (ultima din tetralogie, știți deja că mi-a plăcut mult de tot, nu mai insist); M Train / Patti Smith (foarte plăcut, recomand, tradusă în română); Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului / Marta Petreu (și-asta plăcut și recomand, mai ales dacă sînteți în căutare de literatură română actuală); Granta 135: New Irish Writing, A Girl Is A Half-formed Thing / Eimear McBride (ambele excelente, sper să apuc să spun mai multe despre ele cîndva). Obvios (voi știți că Patapievici folosește – folosea? – cuvîntul ăsta, așa adaptat din engleză?), detalii pe Goodreads unde scriu la cald sau chiar fierbinte (reading updates sînt preferatele mele) despre ce mai citesc.

Revenind din lunga paranteză, în noiembrie mi-am propus să citesc nonficțiune, după modelul Women History Month, cînd am citit doar cărți scrise de femei și Luna prozei scurte, cînd am citit, exact, doar proză scurtă, mai ales că mi-am dat seama că, spre deosebire de alți ani, în 2016 am citit mult mai puțină. Prima carte (de fapt am terminat-o ultima, dar am început-o prin ianuarie, abandonat și apoi reluat) a fost Patimă și desfătare: despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească: 1750–1860 de Constanța Vintilă-Ghițulescu, autoare de care fanii adevărați ai blogului își vor aminti că am mai citit o carte, acum doi ani – poftiți link. Cartea e faină, ceva mai puțin istorică decît În șalvari și cu ișlic, cu detalii domestice din viața oamenilor de la sfîrșitul secolului 18 pînă după mijlocul seoclului 19, ce mîncau (și ce bine mîncau! – boierii, desigur), cu ce se îndeletniceau, cum își beau cafeaua, ce citeau, cum se tratau de beteșuguri, etc. Între timp am început și romanul Ligiei Ruscu, O dimineață la vînătoare, care merge de minune citit în paralel cu cartea C.V.-G (sau și fără, e fain oricum, miroase a Agatha Christie) și am văzut și Aferim!, ca să fie experiența completă.

Și ca să ajung în sfîrșit la Nick Hornby. Despre dumnealui și nonficțiunea lui am mai pomenit aici pe blog acum ceva vreme cînd am citit 31 songs. Cu ficțiunea pe care o scrie sînt puțin spre deloc familiarizată, pentru că am citit doar High Fidelity, care mi-a plăcut foarte mult, deci, rotunjind, pot presupune că îmi place per total. De citit, am citit luna asta două cărți de-ale lui, More Baths, Less Talking și The Complete Polysyllabic Spree, care fac parte dintr-o serie care se cheamă Stuff I’ve been reading.

Un pic de background: cînd nu scrie romane sau scenarii, ascultă muzică, se uită la meciurile lui Arsenal ori petrece timp cu copiii lui, Nick Hornby scrie la revista americană The Believer (mai degrabă scria, dat fiind că pe site numărul curent e Fall 2015). Rubrica lui lunară, Stuff I’ve been reading, a avut, se pare, suficient succes încît să fie transformată într-o serie de cărți.

În fine. Care-i treaba cu Stuff I’ve been reading. Cu liniuță.

– la fiecare început de capitol, Hornby face două liste și notează a. ce cărți și-a cumpărat în luna respectivă și b. ce cărți a citit, după care detaliază despre cele citite. Și nu vă faceți probleme, și el suferă de tsundoku. În medie sînt cam 3-4 cărți citite în fiecare lună, dacă nu cumva decide să citească Dickens și atunci e ocupat doar cu vreun roman de-al lui cîte o lună sau mai mult ori poate e campionat și atunci o lasă mai moale cu cititul.

– dacă vă găsiți vreodată într-un reading slump, seria asta e remediul perfect. Nu numai că are capitole scurtuțe, relaxante și amuzante, dar Hornby e un cititor atît de entuziast, încît probabil o să vă facă să vreți să v-apucați imediat de citit, mai ales cărțile pe care le amintește el acolo. Nu știu cum se face că din cauza și datorită lui am ajuns să pun pe lista de citit cărți despre film editing, autism, punctuație sau infracțiune juvenilă, ca să nu mai zic de ficțiune, inclusiv romane care nu se mai publică de ani buni. (Note to self: trebuie să reiau Gilead. Musai.). Plus că nu e capitol în care să nu-l amintească pe Dickens (scriitorul lui preferat), o carte sau un personaj de-al lui (a inventat vreo 13.000!), așa că aproape m-a convins să citesc David Copperfield. Sau cel puțin să încerc.

– omul e atît de tonic, deștept, amuzant și autoironic (chelia, romanele lui, șefii de la revistă, neveste, you name it), cu toate referințele pop în buzunar, încît dac-ar fi să aleg un scriitor cu care să stau la o cafea, îl las pe Colm Tóibín deoparte și trișez cu Hornby fără să clipesc. Ceea ce mă face să regret că, din păcate, în România încă se scrie rigid despre cărți (și mă refer aici mai ales la publicații); jurnaliștii, scriitorii și criticii care scriu despre cărți o fac, în marea majoritate, fie foarte critic, fie laudativ, fie mult prea informativ și impersonal, dar se poate ca asta să fie direcția editorială și atunci joacă după cum li se cîntă. Cît sînt de înțelegătoare :D! Totuși, dacă știți vreunul / vreuna care scrie fără pretenții, cu umor și cu trimiteri la sport, muzică și pop culture în general, let me know. (Am vrut să spun, și uite că spun, că Radu Paraschivescu mi se pare cel mai aproape de echivalentul lui Hornby în România – nu că e o idee foarte grozavă să-i compari, e doar ca să susțin ideea de mai sus – dar din cîte l-am văzut în Dă-te la o carte merge tot pe rețeta clasică, că doar e la TV, unde na, trebuie să pari serios, să vorbești elocvent, să te plimbi printre cărți. În rest, deștept e, amuzant e, muzică și sport consumă, de citit citește mult, l-a tradus și pe Hornby, are toate calitățile. Cineva să-i dea o rubrică undeva unde să scrie ce vrea mușchii lui.)

– nonficțiunea lui Hornby n-o să vă crească IQ (desi e plină de trivia), nu cred că o să vă provoace nu știu ce revelații existențiale și nici nu cred că o să ajungă el să cîștige Nobelul (numai să nu am și eu gura a(i)urită ca băiatul ăla de la New Republic cu Dylan, hehe). Cel mult o să vă binedispună și aproape sigur o să sfîrșiți făcînd (alte) liste de cărți, o să vă bucurați că i-au plăcut și lui cărți care v-au plăcut și vouă sau dimpotrivă, poate o să vă-ntristați că nu i-au plăcut (cum m-am întristat eu că nu i-a plăcut foarte mult Let the Great World Spin doar pentru că McCann a confundat nu știu ce cîntăreț scoțian și a zis că e irlandez).

Pentru deschiderea apetitului, vă las un fragment din More Baths, Less Talking în care vorbește despre cartea lui Carl Wilson, Let’s Talk About Love: A Journey to the End of Taste și snobismul cultural:

Why does everyone hate Céline Dion? Except, of course, it’s not everyone, is it? She’s sold more albums than just about anyone alive. Everyone loves Céline Dion, if you think about it. So actually, he asks the question: why do I and my friends and all rock critics and everyone likely to be reading this book and magazines like the Believer hate Céline Dion? And the answers he finds are profound, provocative, and leave you wondering who the hell you actually are — especially if, like many of us around these parts, you set great store by cultural consumption as an indicator of both character and, let’s face it, intelligence. We are cool people! We read Jonathan Franzen and we listen to Pavement, but we also love Mozart and Seinfeld! Hurrah for us!

7

10 Comments

  1. Hurrah și pentru mine, atunci!

    Îmi place tot ce scrie Cinstanța Vintilă-GHIȚULESCU, poate și pentru că sunt dintre cei care au dat admitere la facultate tocind două manuale de istorie atât de gri și de urâte încât mă întreb unde sunt, să le dau foc 😀

    Ea mi-a vindecat alergia la istorie. Și niște volume aproape din seria despre care scriai ( infracțiune juvenilă etc) despre care am citit în New Yorker.

    • Vai, te compătimesc. Exact asta simt și eu, că recuperez orele de istorie cu cărțile ei (și probabil ale altora, la care încă n-am ajuns.)

  2. Mi-am comandat Vegetariana de la Art, yay! :D Și în toamna asta am primit A Long Way Down (vezi tu în haul), că doar High Fidelity citisem de Hornby. Și mie tare mult îmi place cum scrie, îi urmăream și blogul la un moment dat, dar postările cu fotbal mă lăsau rece. Anul viitor sunt hotărâtă să mă vâr și eu un pic mai mult în non-fiction. O să citesc o carte, depășind astfel cu 100% numărul de volume non-fiction citite în 2016. :D

    P.S. DEX online are definiții edificatoare, ca-ntotdeauna. :))
    obviós adj. m., pl. obvióși; f. sg. obvioásă, pl. obvioáse

  3. Antonia Mateescu

    Ca să fie tolerabilă, non-ficțiunea (atenție sportiă la grafie) trebuie neapărat să aibă învelișul ăsta de frivolitate și diletantism?

    • Salut Antonia,
      putem discuta despre ficțiune vs non-ficțiune. Eu sînt pentru prima variantă, după modelul nonsens, nonprofit, nonvaloare etc. Dacă ai argumente pro non-ficțiune, ascult (eu nici măcar nu găsesc cuvîntul în DEX online).

      Cît despre frivolitate și diletantism, mi-ar plăcea să elaborezi puțin, dacă ai chef. Pînă atunci, îți las un link cu nonficțiunea pe care-am citit-o eu (de plăcere), de cînd țin minte și pînă acum, ca să-ți faci o idee. Putem discuta bazat (și) pe asta. https://www.goodreads.com/review/list/1405967?shelf=non-fiction

  4. Antonia Mateescu

    La drept vorbind, nu știu dacă pot elabora, căci, în fond, ce înseamnă a elabora? Înseamnă să revii asupra unei idei deja cedate exteriorului, să disloci o formulă și, violentând-o, să o readuci în prezent unde, suferind procese laborioase de adaptare, de reabilitare, de revizuire etc., să străduiești înspre modificarea arhitecturii ei originare. Altfel spus, nu pot elabora, pentru că această elaborare comportă eforturi colosale pentru un rezultat infim ce nu ar satisface pe nimeni. Dacă îmi ceri să spun ce sens au cuvintele acestea—atunci voi fi într-adevăr pusă la perete, căci nu pot spune concret ce sens au, dacă ar fi să rămân fidelă autorității lui Wittgenstein. Și-apoi, scrierile care transgresează ficțiunea au definiții vagi. Dar chiar și așa, daca am cunoaște definiția, ce-am putea face cu ea, în afară de-a o reitera în speranța că intelocutorul nostru va înțelege prin ea ceea ce înțelegem și noi prin posesiunea ei. Totuși, asta nu reprezintă decât o procesiune de jargoane ieftine și ditirambice. Să o dăm în lături…
    Părăsind, așadar, problematica limbajului, pot să-ți spun nonșalant că tot ceea ce are un fundament de sorginte hedonistă nu poate reprezenta o noțiune serioasă, sau, în orice caz, demnă de antrenat un dialog. Am aruncat un ochi peste lista de cărți pe care ai plămădit-o, și în afara câtorva titluri aparținând unor cripto-fasciști nostalgici și camuflați în poze de asceți literați, și a unor culegeri foarte inspirate de eseuri provenite de la Joan Didion, nu pot să întrezăresc prea multe piste, și, pentru moment, consider că perspectivele tale sunt limitate în ceea ce privește această categorie de scrieri. Cred că prea mult neesențial aureolează o bună parte de literatură—asupra oricărui lucru domină secundarul. Frivolitatea echivalează aici superficialitatea subiectelor tratate, iar diletantismul vine în sprijinul ideii recurente de absență a efortului susținut în incursiunile menite să sondeze un spațiu ideal înspre o desăvârșită analiză a esenței sintetizate din acesta și din potențialele succedanee întâlnite în proces.

  5. Antonia Mateescu

    P.S.: Firește, aceste câteva rânduri dezarticulate nu reprezintă decât crezul meu, și chiar dacă nu sunt de acord cu modul în care abordezi problema în cauză, se prea poate să ai dreptate, singurul caz în care am putea conveni asupra acestei dileme ar fi subscrierea la același Sprachspiel, lucru greu, dacă nu imposibil de realizat. Brusc, ce futile imi par toate lucrurile, mai ales cele pe care le fac și eu. Ah…

  6. Antonia Mateescu

    Prin deducție, și în parte grație lipsei de replici, aflu că nu sunt o parteneră prea bună de dialog. Îmi pare rău.

    • Scuze, sint in vacanta, intru rar si doar de pe telefon.
      Dar s-ar putea sa ai dreptate, cred ca ne exprimam in registre diferite, asa ca dialogul e un pic fortat.

Leave a Comment