All posts in Personal

Perioadele mele preferate din literatură

Uite o idee pe care am pescuit-o de pe booktube (cum nu știți ce e booktube, pe ce internet trăiți?) și mi se pare foarte faină, drept pentru care, iată, o perpetuez.

Care sînt, deci, epocile mele preferate din literatură, cele despre care-mi place să citesc, pe care fie le apreciez de cînd mă știu, fie am ajuns să le apreciez odată cu vîrsta:

Luîndu-le cronologic, prima ar fi antichitatea, fără a ne încurca în detalii tehnice, de genul cînd începe și cînd se termină. În principiu îmi plac cărțile care sînt amplasate în Grecia și Roma (Imperiul Roman) antică, dar nu zic nu nici dacă vorbim un pic de Egipt. Dintre cărțile mele preferate, care-mi vin în minte fără să fac cercetări amănunțite, ar fi Quo Vadis (Henryk Sienkiewicz), pe care am citit-o adolescentă fiind – ar fi interesant de recitit, River God (Wilbur Smith), pe care am căutat-o ca disperata acum vreo 15 ani, fără să știu că a fost tradusă în română cu oribilul titlu Războinicii Nilului, The Song of Achilles / Cântul lui Ahile (Madeline Miller), pe care am citit-o cel mai recent, anul trecut parcă, și Memoriile lui Hadrian (Marguerite Yourcenar), care e una dintre cărțile mele preferate nu doar din perioada asta, ci cam din toate timpurile.

Facem un salt enorm pînă în perioada Regency în Anglia, la începutul secolului 19, unde eu personal mă opresc fix pentru Jane Austen, deși în treacăt fie spus, unii dintre cei mai buni poeți englezi au fost publicați în perioada asta.

După Regency rămînem tot în Anglia, pentru că perioada imediat următoare, epoca victoriană, e probabil una dintre preferatele mele (și a multora, presupun) din literatură. Aici îl amintesc pe Thomas Hardy cu multe romane (nu știu dacă am citit ceva de el să nu-mi placă, deși cred că Jude the Obscure e preferatul meu), Elizabeth Gaskell cu North and South, Charles Dickens cu Marile speranțe (nu sînt un fan Dickens, cred că doar romanul ăsta mi-a plăcut, restul am citit de nevoie), Vanity Fair (W. M. Thackeray), surorile Brontë, și pun și Middlemarch (George Eliot) pe listă deși încă n-am citit-o, dar vreau să și știu sigur c-o să-mi placă.

Sărim în America în anii ’20 (cu un picior în Franța și Spania, totuși), The Roaring ’20s, cum le spune istoria, ca să amintesc musai de F. Scott Fitzgerald și (mai ales) The Great Gatsby și The Beautiful and Damned și Hemingway cu The Sun Also Rises și memoriile lui pariziene, A Moveable Feast, dar să nu uităm și ficțiunea modernă bazată pe nu mai puțin faimoasele lor soții, The Paris Wife (Paula McLain) și Z: A Novel of Zelda Fitzgerald (Therese Anne Fowler). Și mi-ar plăcea să întind un pic perioada pînă în anii ’30, numai ca să pomenesc de Rules of Civility a lui Amor Towles (citiți-o pls, e foarte foarte fain scrisă – netradusă din păcate, din cîte știu).

Și dacă am ajuns aici, luăm vaporul pînă în România, pentru perioada interbelică, pentru Patul lui Procust (C. Petrescu), Concert din muzică de Bach (H.P. Bengescu), chiar și Enigma Otiliei (G. Călinescu), Eliade și Sebastian cu totul.

Sigur că-mi place să citesc și cărți din și despre alte perioade, dar dacă m-ai pune să aleg, dintre astea aș alege prima dată. Am obosit cu atîtea titluri și nume de autori, așa că aveți legătura. Luați-o ca pe o provocare, în comentarii sau pe blogurile proprii, chiar mi-ar plăcea să știu care-s perioadele voastre preferate din literatură/istorie, mai ales că eu am sărit unele faimoase, gen al doilea război mondial, evul mediu, beat generation ș.a. și m-am învîrtit aproape doar în spațiul anglo-saxon (știu, nu dați cu roșii!).

Să v-aud!

Grădinărești: protagonistul săptămînii

Sînt sigură că mureați de curiozitate să știți ce mai face fata mea la gradiniță în grupa mică, așa că nu mai prelungesc suspansul. Răspunsul e: bine, mersi!

De fapt voiam să vă spun despre o chestie mișto pe care o fac copiii la grădi, nu știu dacă în fiecare an (am senzația că da). Săptămînal, unul dintre copii este protagonist, așa se numește proiectul, protagonistul săptămînii, asta înseamnă că toți colegii / educatorii ajung să îl cunoască mai bine. Părintele primește cu o săptămînă înainte un set de instrucțiuni, plus o plasă mare de la Ikea, în care luni dimineața cară de voie jucăriile, cărțile, CD-urile preferate ale copilului, pe care el/ea le va împărți cu colegii în săptămîna în curs. Sigur, totul cu cap și cu măsură, în momentele special destinate. Nu doar că le împarte, dar le și povestește colegilor despre ele, de unde le are, le arată cum funcționează etc. Pe lîngă asta, educatoarea lipește undeva pe un perete 5-6 poze cu copilul, de cînd era mic, pînă în zilele noastre, singur sau cu familia și prietenii. În altă zi, protagonistul le povestește celorlalți despre mîncarea lui preferată (fel I, II, desert), în alta le spune ce îl face fericit și ce îl întristează și discută toți despre ce ar putea face ca să depășească momentele de supărare. Totul culminează cu un album personalizat pe care îl face împreună cu colegii, care-l desenează așa cum îl percep ei, ba se mai și semnează artistic, după posibilități.

De unde anul trecut pe vremea asta aveam mari emoții despre cum se va descurca prunca la grădiniță, pe toate planurile, dar mai ales lingvistic, iat-o acum în stare să priceapă și să vorbească de toate, ba uneori se mai și enervează cînd vorbește cu noi în catalană și nu sîntem în stare să-i răspundem pe măsură, eh!

Cam așa arată ea în viziunea colegilor (presupun că era îmbrăcată în roz în ziua cu pricina):

Și un autoportret al artistei la tinerețe:

D’ale grădiniței

Prin preajma Crăciunului, cînd ne aflam în România, unde preocupările principale se învîrt în jurul sarmalelor, cozonacilor, moșului etc., a început Whatsappul să se înroșească de mesaje pe grupul de părinți. Cîteva mame cu inițiativă și copii născuți în ianuarie-februarie s-au organizat și ne invitau la party în parc, într-o duminică dimineață, la sfîrșit de ianuarie. (Paranteză: Nu știu cum sînt mamele prin alte locuri, dar aici multe simt nevoia să comunice orice răhățel pe whatsapp, de genul “Mîine e ziua lui A., duce la grădi o prăjitură cu ciocolată, sper că le place copiilor”. După care, corul antic: “O da, sigur”. “Fetei mele cu siguranță o să-i placă”. “La mulți ani!” bla bla. Închid paranteza.) Și după anunțul ăsta a urmat o avalanșă de răspunsuri și propuneri, moment în care am amuțit grupul și mi-am văzut de (mîncat) sarmale. Dar în ianuarie ne-am prezentat la party, cu aproape toată clasa și părinții aferenți, copiii s-au jucat, s-au pictat pe față, au mîncat și băut chestii mai mult sau mai puțin sănătoase, am văzut și ce e aia o piñata și cam atît. Apreciez că a fost ceva simplu, mîncarea și băutura pe bănci în parc, nu ne-a cerut nimeni bani (mamele astea organizatorice s-au gîndit inclusiv la un sistem în care nimeni nu dă bani). Noi (mai ales eu) am făcut cîte o felicitare pentru fiecare sărbătorit iar pentru fete am cules și cîte o floare din parc (succes major!). În schimb, fiecare copil sărbătorit a avut tortul lui, o risipă dacă mă întrebați. În fine, n-a trecut bine fiesta asta și deja au început următorii pe listă să se organizeze și să se agite. Nu știu exact dacă reiese că nu prea sînt fan de experiențe de genul ăsta, dar înțelegeți, părințenie, sacrificiu etc.

Prin ianuarie am primit mail de la școală că pînă în iunie au nu știu ce colaborare (ceva proiect european) cu ceva asociație de producători, de unde rezultă că vor primi fructe la școală, ceea ce înseamnă că mai multe zile pe lună părinții nu trebuie să le pună copiilor pachet, pentru că primesc fructe de sezon (mere, pere, mandarine, căpșuni, kiwi, ba chiar și morcovi). Săptămîna asta, de exemplu, 3 zile din 5 primesc fructe, deci nu ne batem capul cu pachet. Eu mai am de lucrat la partea cu “nu-mi place para și am aruncat-o la gunoi”.

În februarie a fost (ca în mare parte din Europa, cred?) carnaval. Cum aici nu se sărbătorește Halloween (cel puțin nu la nivel de grădiniță), carnavalul (Carnestoltes) e very big deal, și nu numai că merg costumați în ziua Z, dar toată săptămîna de dinainte au primit diferite porunci de la regele carnavalului despre cum să se îmbrace (copii și profi, deopotrivă) în ziua următoare: într-o zi elegant, în altă zi pictați pe față sau cu ceva pe cap, în altă zi în pijamale. Ziua cu pijamalele a fost cea mai haioasă. Toți au mers în pijamale, cu păturici sau animăluțe de dormit după ei. La intrare, proful de serviciu, în pijamale și el, le ura fiecăruia noapte bună. În ziua cu carnavalul era plin de Darth Vaderi de parcă era Comicon, Else și multe alte prințese, și o mulțime de super eroi, normal. Ingrid a fost Minnie Mouse (compusă dintr-o cordeluță cu fundiță & urechi și un tutu roșu; nu știu dacă Minnie are tutu, a mea a avut), pentru că mama ei are aversiune față de prințese și rochii sclipicioase, plus că ea habar nu are cine e Elsa și compania.

Înainte cu o zi de carnavalul de la grădi s-a întîmplat să fie Joia grasă (Dijous Gras), de fapt prima zi a carnavalului, din nou big deal pe plaiurile catalane. Așa că, întru păstrarea tradițiilor locale, am primit notificare de la grădi ca în ziua cu pricina să le punem la pachet copiilor fie botifarra d’ou (unde botifarra sînt cei mai tradiționali cîrnați catalani, iar cei cu ou o varietate care se mănîncă de joia grasă) sau coca de llardons, un dulce care se prepară cu untură, făină, ou, semințe de pin și mult zahăr. Puteți intui, desigur, că am sărit peste cîrnații cu ou.

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

Și am ajus la ziua de azi, care e Sant Medir sau Dolça festa (am scris despre ea acum doi ani), sărbătoarea dulce, în care copiii vor ieși la plimbare ca să vadă parada, caii, și, normal, să adune și să mănînce bomboane. 46 de tone de bomboane se vor împrăștia azi prin cartier. Nu știu cît vine asta, dar pare enorm. Încă cîteva zile de acum încolo o să găsim bomboane pe străzi și cel puțin juma’ de an fiecare magazin din cartier va oferi gratuit clienților bomboane culese azi de pe stradă. Cineva și-a instruit copila să mănînce fix o bomboană. LOL. Bineînțeles că nu mă aștept să mă și asculte, mai ales că tot ea a spus nu demult (discutînd despre spălatul pe dinți) că “dacă se strică dinții, mîncăm cu limba”.

Cam atît de pe frontul grădinăresc, vom reveni cu amănunte cînd avem.

Caga tió’s coming to town

În această perioadă de maximă încordare și aprinse dicuții vizavi de ce le spunem copiilor despre moși (să păstrăm magia, să nu-și piardă inocența, dar nici să nu-i mințim ca să nu le lezăm una alta), să vă zic doar că aicișa în Catalunya nu se prezintă Moș Crăciun la copii (nici Moș Nicolae – aud că el navighează spre Olanda, așa că nu-i de văzut prin zonă), ci un butuc, pe numele lui Tió de Nadal sau Caga tió (bușteanul căcăcios). După 8 decembrie își face apariția prin casele catalane, iar pînă în ajunul Crăciunului, copiii au grijă să-i dea de mîncare (biscuiți și fructe), pentru ca în ziua de Crăciun, bușteanul să – ne scuzați, ce să facem, așa e tradiția! – cace niște cadouri pentru ei (nu înainte de a-l bate bine cu niște bîte, în timp ce cîntă un cîntec specific), de cele mai mule ori dulciuri sau în orice caz chestii mărunte. Asta pentru că adevăratele cadouri se primesc în 6 ianuarie și sînt aduse de Reis (cei 3 magi).

De unde rezultă că nici la grădi nu va fi serbare cu moș, ci doar concert de colinde, dar bușteanul căcăcios e prezent de cîteva zile în curte, iar, după cum se poate observa, copiii au mare grijă să-l hrănească. Nu mă întrebați cum gestionează părinții catalani situația cînd copiii află că buștenii nu produc cadouri prin partea dorsală, că nu știu să răspund. Dar, la cum îi cunosc, pot să intuiesc că nu-și prea bat capul cu asta.

Cum ziceam, nu serbare, nu cadou pentru educatoare, DAR evaluare individuală din partea ei pentru fiecare dintre cei 25 de copii, acum la final de trimestru, pentru nu mai puțin de 8 categorii (autonomie, stabilitate emoțională, comunicare, abilități de tot felul etc.). Cum am mai zis, mie-mi place mult de “doamna” (care e de fapt o foarte tînără domnișoară), așa că mă gîndesc să-i aducem un mic suvenir din România, dar încă nu știu ce.

Update despre grădiniță

Transmitem de pe frontul grădinăresc, la o lună și un pic după începere:

– 25 de copii în clasă, cum am mai spus parcă, educatoarea foarte tînără, am stalkuit-o pe FB – e născută în 91! Asta m-a îngrijorat un pic la început, după care mi-am zis că mai bine una tînără și entuziasmată, decît una mai în vîrstă și sătulă de lucru cu copiii (încă gîndesc în termeni românești sistemul de învățămînt). E simpatică, veselă, copiii și părinții îi spun pe nume, o țin minte din primăvară de cînd am fost să văd grădinița și am povestit puțin cu ea, probabil era într-un stagiu temporar sau ceva, că atunci era altă educatoare la grupa asta. În fine, mă gîndesc că nici școala (care are 150 și ceva de ani vechime, prestigiu, alea alea) nu angajează pe oricine. Sper. Mereu sînt cel puțin 2 persoane în preajma copiilor, la venire și plecare uneori chiar 3, au și o studentă la practică, ceea ce prinde bine. Îmi place mult de tot că nici un copil nu pleacă acasă fără să fie “livrat” personal de educatoare. La 5 toți așteaptă frumos pe scaune și pe rînd, pe măsură ce sosesc părinții, educatoarea îi strigă, ei își aranjează scaunul, se pupă cu educatoarea și apoi sînt luați în primire de părinți. Și intranetul școlii îmi place, comunic așa foarte ușor cu educatoarea sau secretariatul.

– am avut ședință cu părinții săptămîna trecută (unde fiecare părinte s-a prezentat și a zis două vorbe despre el), în catalană, of course, dar A. (educatoarea) m-a întrebat înainte dacă e OK și mi-a spus că dacă vreau putem să ne întîlnim separat într-o zi ca să-mi povestească. A fost OK, de priceput pricep binișor, de vorbit e o salată, amestec spaniola cu catalana, iese o combinație posibil nu foarte comestibilă. Părinții foarte drăguți, majoritatea pe la 30 și de ani, mă simt confortabil cu media asta de vîrstă. Cu unii deja am intrat în discuții așteptînd copiii: un domn din Mexic, face ceva doctorat aici, are două fetițe la grădi, a vizitat România și i-a plăcut, știe expresii și înjurături, pe care a ținut să mi le exemplifice. Alte două mame sînt arăboaice, căsătorite cu catalani (și spre surprinderea mea nu vorbesc cu copiii în arabă, ci în spaniolă/catalană), un alt tată e ceva nordic, suedez bănuiesc după nume, deci nu sîntem singurii străini între catalani și spanioli, în grupa cealaltă mai e o fetiță japoneză, în anii mai mari și alți străini. Am dus fiecare cîte o poză cu familia, așa că acum au un album al clasei care va circula pe la fiecare cîte două zile, așa încît toți să-și poată cunoaște colegii cu tot cu părinți și frați, mi-a plăcut foarte mult ideea.

– am văzut (cu poze) care e programul lor într-o zi, fac chestii absolut normale, pictează, se joacă, mănîncă o gustare de acasă (lunea e mereu ziua fructelor), merg la baie sau mai scapă pe ei (încă mai primesc pachețele cu chiloți murdari de caca dar se pare că există și ceva progrese), au program de muzică, de ascultat povești, de sport, se joacă afară (de două ori pe zi, fie la nisip, fie cu mingi, cercuri etc.) Pentru trimestrul 1 au fix 4 unități didactice: adaptarea la grădiniță, animalul-mascotă al clasei (țestoasa – acum învață despre ea, au tapetat toată clasa cu poze, jucării, desene, învață cîntece cu ea), pădurea și melcul (care se va solda cu o excursie de o zi într-un parc medioambiental), Crăciunul. Apropo de ieșiri, sînt 3 în fiecare trimestru, ba la teatru, ba prin cartier să observe pregătirile de Crăciun, ba la pădure sau la fermă sau la muzeu, ca să ia contact cu arta lui Miró.

– spre deosebire de colegii ei, care au fost majoritatea la creșă, și cel puțin înțeleg catalana, dacă nu o vorbesc, fata mea e total pe lîngă. Sau a fost, mă rog, acum e clar că știe deja expresii, pe care a început să le învețe de fapt din prima săptămînă. Mi s-a transmis că prinde repede limba, ceea ce nu mă miră, cunoscînd-o (nu știu ele, doamnele, că puiul de cioară numără, știe alfabetul, culorile, haine și animale inclusiv în dulcele grai al lui Shakespeare). Colegii sînt drăguți cu ea, au înțeles că nu vorbește limba și mereu o ajută și îi arată chestii, dacă e nevoie. S-a independizat un pic, ceea ce mă bucură, dar încă se lasă cu tantrumuri, a căror origine nu mi-e prea clară; o fi încă noutatea grădiniței și a desprinderii de casă, oboseala (la prînz, între 1-3 vine acasă – cam o treime dintre copii fac siesta acasă – mănîncă și doarme, probabil insuficient), ori pur și simplu the terrible twos care imediat sînt threes, dar parcă e pe ea o interesează.

Vom reveni cu amănunte!

Nostalgia

Nu știu dacă e din cauză că începe școala sau poate pentru că-s aproape 3 ani de cînd sînt mamă full time, dar mi s-a făcut dor de muncă. De munca mea pre-copil, adică, nu de spălat, măturat și de-astea. Pînă în ziua în care am născut (literalmente, domnișoara a venit aproape cu o lună mai repede decît era așteptată), am predat româna pentru străini (și engleza pentru români, de departe mai puțin interesant). M-am întors luni după-masa de la un curs cu un CEO austriac și urma să am a doua zi dimineața un curs cu un student din Grecia, doar că între timp, cum ziceam, s-au cam încurcat planurile.

Cel mai mult mi-a plăcut treaba asta pentru oameni. Nu știu să zic cu cîte naționalități am lucrat, că le-am pierdut șirul, europeni cei mai mulți, dar și americani și sud-americani, asiatici și nord-africani. Normal că nu mi-a plăcut de toți și majoritatea numelor le-am uitat, nu toate cursurile au fost grozave, dar sînt unii de care și-acum îmi amintesc cu drag, sînt oameni pe care nu cred că i-aș fi întîlnit în alte circumstanțe, de vîrste diferite, de la 18 pînă la 80 de ani, studenți, manageri și CEO, diplomați, traducători și interpreți, profi, medici, artiști etc. Cu care-am vorbit mereu de la egal la egal, despre cărți, muzică, filme, politică, istorie, România cu tot ce are ea. Cu unii am mers la cafea sau la muzeu, ne-am scris mailuri sau mi-au trimis vederi cînd s-au întors în țările lor.

Mi-amintesc de cuplul de diplomați suedezi, urmau să plece la Chișinău la ambasadă, printre primii mei cursanți, de la care am aflat de Umbra vîntului, studenții germani care la sfîrșit au venit cu o tavă de prăjitură cu prune, M., nemțoaica manager la o mare firmă din Cluj, care a început de la 0 și în doi ani și un pic își ținea ședințele de lucru în română (datorită ei, un ambiț ieșit din comun, se trezea dimineața la 6 și asuda pe bicicletă repetînd conjugări). Apoi americanca aia studentă la arte, care voluntariase în România și de la care am aflat prima dată de Sigur Rós sau cuplul de profi posesori de castel în Scoția, pasionați de arhitectura brâncovenească; P., proful olandez care citea Murakami și a venit 2 veri la rînd, după care a murit. Italianul ăla simpatic, care se scuza la oră fixă ca să se spele pe dinți și care m-a învățat cea mai scurtă poezie a lui Ungaretti, Mattina (M’illumino d’immenso); J., interpretul spaniol, cu care am lucrat 3 veri la rînd, pînă cînd n-am mai avut cu ce să-l ajut, că-și luase examenul și deja făcea interpretariat foarte bun din română, și care mereu ne aducea ciocolată belgiană și ne făcea prăjituri; el mi-a recomandat Uimire și cutremur de Nothomb, citea Dilema și pleca mereu cu geanta burdușită de cărți românești. Englezul care-și luase un curs intensiv de 3 săptămîni, doar ca să poată vorbi cu socrii lui în română, dar care a căzut epuizat după prima săptămînă și care, cînd ne-am luat rămas bun, mi-a dat un plic închis, cu o scrisoare. Și înăuntru, pe lîngă ea, erau și 100 de euro (din care mi-am luat cărți și-am fost la coafor). B, olandezul, cu care-am lucrat mulți ani, care era manager de firmă, dar avea unul dintre cele mai primitive modele de Nokia, pe care fiică-sa îi lipise abțibilduri cu floricele, și care era atît de deștept că te cam complexa. Sau brazilianul ăla cu mama evreică fugită din Basarabia cînd era foarte tînără, care vorbea vreo 8 limbi străine și care se conversa cu nevastă-sa sud-americancă în germană, deși evident că știa spaniolă, doar pentru că se cunoscuseră în Germania la un curs de germană, A. interpretul italian super deștept, care locuia de mulți ani în Bruxelles și care a ieșit într-o noapte în fața casei ca să oprească un conflict, în urma căruia s-a ales cu coaste rupte și ochi vineți, în timp ce avea acasă 3 copii mici. Sau franțuzoaica A.C., cu cele mai frumoase coliere și cele mai finuțe haine sau belgianca soție de CEO, cu cele mai grozave inele, care m-a molipsit cu Stieg Larsson și A., canadianca de 24 de ani care arăta de parcă era în clasa a 7-a, care m-a servit într-o pauză cu o mîncare vegetariană îngrozitoare. Sau frații ăia doi olandezi care mi-au adus odată stroopwafels, știind că-mi plac, dar m-au și învățat cum să le mănînc corect și care în final s-au căsătorit amîndoi cu românce; italianul ultraparfumat care mînca fulgi cu ceai în loc de lapte sau A., traducătorul francez cu care-am citit din Băiuțeii și G., băiatul ăla secui care, vorbind despre tradiții, mi-a spus că “de Paște, la noi se sacrifică Miorița și se vopsesc oi roșii”.

Știu că n-are nici o relevanță ce-am scris eu mai sus, e pentru mine și memoria mea deloc grozavă. Și pentru că sînt aici acum, iar șansele să mai fac asta – minime, e așa, ca un caiet de amintiri.

Ce mai fac cînd mă plictisesc*: liste cu nume faine de personaje

FullSizeRender

Citesc acum o carte (mă rog, vreo 3 și cam de multișor, dar acum mă concentrez doar pe una), în care eroul principal se numește Jude St. Francis, probabil unul dintre cele mai faine nume de personaje pe care le-am întîlnit vreodată. Și gîndindu-mă la asta, mi-am amintit și de altele care îmi plac, pentru că am mereu o listă în cap, și le-am pus pe hîrtie. Evident, doar cu cărți pe care le-am citit.

Deci, în ordinea în care mi-am amintit de ei și ele.

Jude St. Francis (A Little Life) – o să revin probabil să vă bat la cap cu romanul, e pe lista lungă la Man Booker Prize, presimt că ajunge pe aia scurtă, dar de-acolo încolo nu mai presimt nimic.
Sebastian Flyte (Brideshead Revisited)
Holden Caulfield (The Catcher in the Rye)
Jay Gatsby (The Great Gatsby)
Dorian Gray (The Picture of Dorian Gray)
Philip -Pip- Pirrip (Great Expectations)
Hester Pryne (The Scarlet Letter)
Holly Golightly (Breakfast at Tiffany’s)
Sal Paradise (On the Road)
Clarissa Dalloway (Mrs. Dalloway)
Bertram Wilberforce -Bertie- Wooster, Jeeves (seria Wooster & Jeeves)
Ignatius Reilly (A Confederancy of Dunces)
Tinker Grey (Rules of Civility)

***
Zooey Glass (Franny & Zooey). Cum am putut să-l uit tocmai pe el?

Acum că le-am scris, îmi dau seama că nu numai că sînt nume faine, dar mi-au și plăcut personajele ca atare, probabil fac un fel de conexiune. Că uite de exemplu, și Ebenezer Scrooge e un nume interesant, dar nu știu de ce nu-mi place în mod deosebit, se poate pentru că insensibila de mine n-a rezonat cu el în A Christmas Carol.

După cum bine ați remarcat și spre rușinea mea, doar englezi și americani, pentru că, recunosc, pe ăștia-i știu mai bine și-s cumva mai bine reprezentați în pop culture. Sigur am lăsat pe dinafară nume faine din celelalte literaturi, dar dacă-mi vin în minte, completez.

Așaaa, și mai am începută și o listă cu nume faine de scriitori, dar deocamdată doar 4 nume: Edna St. Vincent Millay (!!!), Evelyn Waugh, Edith Wharton și Amor Towles. Parc-ar fi niște mătuși bogate din Bostonul de final de secol 19. :-)

Dacă aveți și voi pitici din ăștia cu nume de personaje, nu ezitați să mă contactați. :P

*Asta cu plictisitul e o glumă, v-ați prins.

Grădinița. Prolog.

Mai sînt mai puțin de trei săptămîni pînă la începerea grădiniței și am intrat un pic în fibrilații. Copila nu vorbește catalană, deși înțelege cîteva chestii simple, abia a renunțat la scutec de vreo lună și nu spune întotdeauna cînd are nevoie (caca e mereu o surpriză), are ochelari (iar copiii sînt mereu curioși și vor să tragă de ei, și nici ea nu e foarte grijulie), va fi printre cei mai mici din grupă (grupa mică = toți copiii născuți în 2012, iar ea e de la sfîrșit de noiembrie), n-a fost în comunitate pînă acum și nici frați mai mari nu posedă, deci nu știe să împartă, să se joace în grup, să-și revendice ce-i al ei (majoritatea copiilor vin din creșe, aici concediul de maternitate e de 3-4 luni). Plus că n-a fost niciodată mai mult de cîteva ore departe de vreunul dintre noi, în principiu pentru că n-avem în apropiere bunici, mătuși & co. Și e super, super energică; ar cînta și-ar țopăi cît e ziua de lungă. (Sper că profele de engleză și de muzică vor fi încîntate de repertoriul ei). Am, deci, toate motivele să fiu ușor spre moderat panicată, deși încerc să bravez în fața ei, îi povestesc zilnic cum o să fie, ce-o să facă etc. Deocamdată e încîntată.

Primele trei zile sînt de acomodare, dar asta nu înseamnă că părinții stau acolo, ci că orele de venire și plecare sînt mai flexibile, iar părinții îi pot aduce pînă în clasă (și nu la ușă, cum se practică pentru grupa mică) și pot sta împreună vreo jumătate de oră, cam așa. Tot în zilele astea de acomodare sînt 3 persoane la grupă (25 de copii), iar după aceea două (educatoarea și o asistentă, care de fapt se împarte între două grupe, în funcție de activități). Da, clasele standard au 25 de copii, probabil doar la școlile private să fie mai puțini, deși am înțeles că nici acolo nu-s cu mult mai puțini. Dar măcar sala e super spațioasă și luminoasă. Apropo, în Spania școlile sînt de 3 feluri: de stat (gratuite), semi-gratuite (părinții plătesc o parte) și private. La primele două se intră pe bază de puncte (cei cu frați mai mari, din familii monoparentale sau cu mulți copii etc. au prioritate), iar locurile rămase se trag la sorți.

Pentru prima zi de școală trebuie să completăm nu mai puțin de 6 pagini cu info despre copil: cu cine locuiește, în ce limbă i se vorbește, dacă a fost afectat de chestii nasoale (moarte, boală, accidente), sănătate, obiceiuri alimentare, cum s-a dezvoltat (cînd a început să umble, să vorbească), ce poate să facă de unul singur (mîncat, îmbrăcat), cît și cum doarme, ce face în timpul liber, plus descriere din partea părinților (cu puncte forte și puncte slabe!). Deja am amețit.

Încă din iunie avem toți trei user și parolă la intranetul școlii – ba chiar și ceva aplicație, trebuie s-o instalez – cu o tonă de chestii: numele colegilor și al profilor (fac psihomotricitate, muzică și engleză cu profesori specializați), o tonă de resurse digitale gratuite, fișă personală de evaluare la fiecare materie (la 3 ani?!), mesagerie etc. Plus meniul lunar, care e mereu diferit, creat de un nutriționist, se laudă că folosesc doar ulei extravirgin de măsline, desertul înseamnă iaurt, fructe de sezon și vara, înghețată. Nimeni nu bea și nu are voie să aducă sucuri în școală, nici bomboane sau alte dulciuri. (Pe astea le mănîncă și beau după program, cu părinții și bunicii, nu vă imaginați că sînt privați total de ele! :))

Mîine, dacă e deschisă școala, ceea ce mă îndoiesc, mă duc să văd ce mărime de uniformă îi trebuie. Dacă nu, îi iau eu măsuri după capul meu; uniforma și rucsacul le comandăm online și vin pe urmă la școală. Sper să nu trebuiască mai mult de atît, că nu țin musai să-i cumpăr haine cu logo-ul școlii. (Mai sînt hanorace, pantaloni, bluze, tricouri etc.). Și să nu vă imaginați că-s nu știu ce grozăvii, 50-50 bumbac și poliester.

Processed with Moldiv

Mie-mi place echipamentul ăsta grădinăresc, toate grădinițele îl au, fiecare cu design și culori diferite, dar toate așa infantiluțe, cred că în România ar face crize părinții, aici nici măcar nu te întreabă de sănătate. Ăsta e, și gata!

No, să înceapă distracția! Accept bătăi încurajatoare pe umăr, vorbe bune, chiar și miștouri.

Ah, da. Era să uit. Am citit zilele trecute un articol simpatic, Going Back to School: The 1970s vs Today.

Load More