All posts in De văzut

Martie cu scriitori

Să mai ștergem un pic praful și să vă zic două vorbe despre un festival de literatură, care tocmai s-a încheiat.

Kosmopolis, ca festival, are loc odată la doi ani în Barcelona, dar evenimente sînt și în anii de pauză, doar că nu atît de multe / condensate. Spre exemplu, anul trecut au fost invitați Don DeLillo, John Irving sau Svetlana Alexievici, dintre numele mai importante care s-ar putea să vă sune cunoscut.

Ca un fel de preludiu la festival, cu cîteva săptămîni înainte de începerea lui, a fost invitat Ian McEwan, o discuție cu jurnalistul Antonio Lozano. M-am dus pentru că se lansa Nutshell (Coajă de nucă) în catalană și spaniolă, eu o citisem nu cu mult înainte, mi-a plăcut etc. McEwan e un invitat excelent, amuzant, acid la nevoie, flexibil. Nu m-a încîntat prea tare ziaristul, a ținut un pic cu dinții de lista lui de întrebări, așa că interviul a fost cam împrăștiat.

Din cele 5 zile de festival eu am fost doar în 3, pentru că, recunosc, am vrut să aud / văd oameni de care măcar auzisem. În final s-a dovedit că au fost mai mulți cunoscuți, irelevant acum.

Într-o seară i-am ascultat pe John Banville și Pierre Lemaitre, o discuție despre romanul polițist. De Lemaitre n-am citit nimic, iar de Banville doar The Book of Evidence (Onorată instanță), pe lista scurtă la Man Booker în 1989, însă trebuie să menționez că romanele polițiste și le scrie cu pseudonimul Benjamin Black și mi-a plăcut cum a explicat care e procesul de scriere, foarte diferit, al romanelor polițiste față de celelalte – un vocabular mult mai simplificat, de exemplu. A fost foarte faină interacțiunea dintre cei doi scriitori, practic jurnalista care a moderat n-a trebuit să facă decît să le ridice mingea la fileu din cînd în cînd. Și mi-am notat un lucru fain spus de Banville, las aici pentru posteritate (apropo de faptul că nu există genuri literare superioare / inferioare): The world could do with more craftsmen and fewer artists.

În altă zi am mers să-i ascult / văd pe Jo Nesbø și Marc Pastor, care e un tînăr scriitor catalan de thrillere. Și discuția asta a fost faină, poate pentru că Pastor e scriitor și el (și fan al lui Nesbø), nu s-a ținut de o listă de întrebări, au avut un dialog foarte natural, despre Harry Hole, personajul principal din romanele lui Nesbø, seria Occupied și The Snowman, primul film bazat pe un roman de-al lui, cu Michael Fassbender în rolul lui Harry.

N-am citit nimic încă de Nesbø, dar sînt curioasă de cum va rescrie Macbeth pentru seria Hogarth Shakespeare, motiv pentru care l-am și întrebat la sfîrșit, în timpul Q&A despre diferența dintre a scrie propriile povești, idei, personaje etc. și a rescrie povestea altuia (Shakespeare în cazul de față). A răspuns foarte pe larg, cu multe detalii despre viitoarea carte, ceea ce mă face să sper că i-a plăcut întrebarea mea. :D

În ultima seară am fost la un alt dialog între două scriitoare, pentru că tema suna cel puțin interesant – personaje feminine și lumi (im)posibile. Împerecherea lor – Sophie Divry și Kirsty Logan – a fost un pic forțată, cărțile lui Kirsty nici măcar nu au apărut în spaniolă sau catalană, jurnalista-moderator (care mi s-a părut foarte arogantă, ups!) a vorbit foarte pe larg cu și despre Sophie, iar lui Kirsty i-a pus niște întrebări generaliste. Noroc că scriitoarele între ele erau curioase, așa că s-au completat binișor. În final nu s-a vorbit prea mult despre personaje feminine (un minus al moderatoarei), dar cel puțin am rămas curioasă de cărțile ambelor scriitoare.

Și la final, ca să nu rămînă pe dinafară din colecția de scriitori, o foto din decembrie anul trecut cu Max Porter, citind din Grief Is the Thing With Feathers.

(A se scuza calitatea fotografiilor, făcute cu telefonul, de la distanță).

Prin oraș: Casa Batlló

Nu există să știi ceva, cît de cît, despre Barcelona, și să nu fie printre alea cîteva lucruri și Casa Batlló – simbol, dacă vreți, al orașului, al modernismului, al lui Gaudí însuși.

Timp de 3 ani am tot evitat s-o vizitez, ba pe motiv că-i plin de turiști, ba că e scump, ba că e prea populară, ba că [insert alte motive]. Am decis într-un final că intrarea n-o să se facă mai ieftină, nici turiștii mai puțini, așa că aș face bine, dacă tot locuiesc aici, s-o vizitez, măcar odată-n viață. Ceea ce am și făcut, și-am aflat cu bucurie că 1. dacă ești rezident, biletul e mai ieftin (15 euro, comparativ cu 23 cel mai ieftin pînă la 36 cel mai scump). 2. dimineața, pe la un 9.30-10 e încă o oră decentă de vizitat, turistul încă doarme sau își bea cafeaua con leche pe undeva.

Înainte să vă las niște poze care să vă facă poftă / curaj de vizitat, cîteva concluzii:
– casa e mare pe dinafară, dar de vizitat sînt practic 2 paliere, scările interioare și acoperișul;
– Gaudí a fost un tip foarte deștept (no news here), toate șmecheriile legate de aerisire și luminozitate m-au impresionat la fel de mult ca detaliile decorative și arhitectonice (orice tip de bilet are smart guide, așa că informații complete la fața locului sau google dacă țineți neapărat);
– dacă tot ajungeți acolo, uitați-vă cu atenție și la celelalte case din zonă, așa numita Manzana de la discordia (un foarte isteț joc de cuvinte, manzana înseamnă în limba spaniolă atît măr cît și bloc), sînt nișe bijuterii arhitectonice pe care e păcat să le ratați.
– dacă vreți să evitați statul la cozi, luați bilete în prealabil de pe net.

Niște seriale

aka streetart în Barcelona.

Pe majoritatea le găsiți dacă sînteți, de exemplu, în drum spre / dinspre Parc Güell sau în căutare de atmosferă hipsterească, în Vila de Gràcia. Responsabili, axe_colours, adică Adrià (designer) și Oriol (arhitect).

A post shared by Lavinia (@rosuvertical) on

A post shared by Lavinia (@rosuvertical) on

A post shared by Lavinia (@rosuvertical) on

A post shared by Lavinia (@rosuvertical) on

A post shared by Axe Colours (@axe_colours) on

Din Spania, cu drag (10)

* O (nouă) listă cu cele mai frumoase / impresionante clădiri din Spania, unele adevărate bijuterii arhitecturale. Eu am văzut 3 deocamdată (Muzeul Guggenheim din Bilbao, Torre Agbar din Barcelona și Metropol Parasol din Sevilla). Cel mai mult mă tentează Hotel Marques de Riscal, de același Frank Gehry responsabil pentru Guggenheim Museum și Peix din Barceloneta.

* În Madrid, un artist bulgar, Christo Guelov, s-a gîndit să mai înveselească puțin trecerile de pietoni și le-a decorat cu forme geometrice și culori vii. Nu m-aș supăra să vină și în Barcelona.

* O știre mai veche, dar eu abia acum am dat peste ea. În timpul războiului civil, arta modernă era folosită pe post de instrument de tortură, de la a-i forța pe deținuți să urmărească Un Chien Andalou pînă la a decora celulele astfel încît să arate cam așa:

* Cum nu știu dacă o să apuc vreodată să citesc Don Quijote (ăla muzical al Adei Milea se pune?), e bine măcar că Disney se pregătește să facă un film pe baza romanului, în stilul Piraților din Caraibe.

* Luna trecută doi spanioli au lansat Napflix (taking siesta to next level!), care e, după cum o dă de gol și numele, o platformă unde rulează la infinit videouri care te ajută să dormi/adormi mai repede. Meniul e foarte variat: sport, documentare, reclame, alegi ce ți se pare mai plictisitor și-ți așezi perna confortabil.

* Și în final, dacă n-ați adormit, un artist spaniol, Gonzalo Garcia Calvo, care face niște origami foarte simpatice.

* Bonus, o știre de ultimă oră: Eduardo Mendoza (Barcelona, 1943) e cîștigătorului Premiului Cervantes pe 2016. Acest premiu, căruia i se mai spune și Nobelul hispanic, se acordă în fiecare an și se împarte între Spania și America de Sud, fiecare cîte un an. Anul ăsta a fost al Spaniei și vă mai spun doar că Mendoza nu cîntă (oficial :)) și mai multe dintre cărțile lui au apărut și în română.

Adéu!

Street art în Barcelona (2)

Dacă ați vizitat Barcelona e foarte probabil să vă fi intersectat puțin cu arta stradală, nu de alta dar e foarte la îndemînă (pe toate gardurile, cum ar veni – la propriu), am mai povestit și eu despre ea cu cîteva ocazii (aici mai pe larg, de exemplu).

Acum cîteva săptămîni, în căutarea muralului burlesc de mai jos, al franțuzoaicei Miss Van (care a început să picteze pe ziduri de prin ’93, deci nu e tocmai o tinerică, așa cum ne-am aștepta cînd vine vorba de pictat pereți), am găsit întîmplător, la un minut distanță, un alt zid pictat din cap pînă-n picioare, pe toată înălțimea unui bloc, atît de înalt că nu mi-a încăput în poză. Artistul e Sixe Paredes iar muralul (El Espíritu de la Montaña) e actualmente cel mai mare din Barcelona. Ambele se află în zona Guinardó.

Peste următoarele am dat tot întămplător, deși știam că Vallcarca e o zonă cu mult street art, care în multe cazuri (cum ar fi și Carboneria), e în strînsă legătură cu activismul, squaterii (care nu știu cum se cheamă în română -?) și protestele de aproape orice fel. Nu știu cine sînt artiștii, dacă aflu completez cu informații.

Va urma, probabil.

Dacă v-a plăcut Ferrante

Nu știu alții cum sînt (dintre cei care au citit-o pe Ferrante), dar eu tot timpul cît i-am citit volumele din tetralogia napoletană am avut în minte imagini din filme sau mi s-a părut că anumite scene ar merge de minune ecranizate. Ceea ce se va și întîmpla, pentru că s-au achiziționat deja drepturile de autor pentru un serial, care, se zvonește, va fi în italiană, cu actori italieni, filmat chiar la mama lui, în Napoli. Dar eu mă refeream la filmele alea, din ’40-’50-’60, care surprind exact atmosfera pe care o descrie Ferrante în cărțile ei. Așa că m-am gîndit, pe baza umilei mele experiențe sau research gugălian, să vă recomand niște filme, cărți și fotografii care ar putea merge mînă-n mînă cu amica genială* și prietena ei.

Filme

Experiența mea în materie de cinema neorealist italian e minimă, poate c-am văzut vreo 8-10 filme, și asta dacă nu sîntem foarte stricți în încadrări. Au fost cîteva episoade, de-a lungul celor patru volume, care mi-au amintit perfect de anumite scene din filme, de exemplu întîlnirile intelectuale din casa Marieirosa (vol. 3 și 4) care se pupă perfect cu un episod (3b dacă țineți la strictețe) din La dolce vita (Fellini); viața grea și sărăcia de după război, subliniate atent în primul volum, care sînt redate foarte bine în Ladri de biciclete (De Sica) ori, ca să nu uităm de fete (nu doar Lenù și Lila, ci și Gigliola, Carmen și Ada) și numeroasele lor întîlniri, ieșiri și comploturi, care mi-au amintit de Le Amiche (Antonioni). Pe lîngă astea, aș mai pune La Strada (Fellini), și dintre cele pe care încă nu le-am văzut încă, dar aș vrea să: Roma città aperta (Rossellini), Ossessione (Visconti), Il tetto (De Sica), Padre Padrone (frații Taviani).

Fotografie

Pe Mario Cattaneo l-am descoperit în timp ce citeam volumul 3 sau puțin înainte, nu mai știu. Fotografiile lui document, mai ales cele din Napoli, se pliază perfect pe ceea ce descrie Ferrante și am impresia că, pentru mine cel puțin, au un impact mai puternic decît filmele. După el i-am descoperit și pe alții, ale căror fotografii mi se par extrem de evocative: Nino Migliori, Federico Patellani, Enzo Sellerio, Alfredo Camisa, Tranquillo Casiraghi, Mario De Biasi, Mario Giacomelli ș.a.

Mario Cattaneo
Mario Cattaneo

Federico Pattellani
Federico Patellani

Alfredo Camisa
Alfredo Camisa

Mario De Biasi
Mario De Biasi

Enzo Sellerio
Enzo Sellerio

 

Cărți

Aici trebuie să trișez puțin, pentru că o să recomand ceva ce n-am citit, așa că e bine de verificat înainte. Avem două variante:

a) celelalte cărți ale Elenei Ferrante, apărute înaintea tetralogiei (în română a apărut acum ceva ani Zilele regăsirii mele, presupun că e vorba de I giorni dell’abbandono, deși titlul induce puțin în eroare). Nu știu dacă mai e de găsit, dar dacă nu citiți doar în română, toate celelalte volume ale ei au fost traduse în engleză și sînt sigură că în multe alte limbi (garantez pentru traducerile din engleză ale lui Ann Goldstein, eu am citit tetralogia tradusă de ea, și nu degeaba au fost ambele – Ferrante + Goldstein – pe lista scurtă la Man Booker International anul ăsta).

b) alte cărți scrise în aceeași perioadă sau care au tematică similară (și mă limitez doar la scriitori italieni). Prima pe listă ar fi Elsa Morante, pe care Ferrante o pomenește adesea printre scriitorii care au marcat-o și influențat-o (inclusiv presudonimul Elena Ferrante e de fapt un omagiu adus scriitoarei). Goodreads îi mai sugerează pe Milena Agus, Goliarda Sapienza, Carmine Abate, Lia Levi, Leonardo Sciascia sau Massimo Carlotto ca fiind dintre cei al căror stil se aseamănă cu Ferrante, deși noi știm că nu poate fi chiar așa :D. Cum ziceam, n-am citit nici unul dintre autorii ăștia, nici nu-mi doresc în mod deosebit, dar mă gîndesc că poate-poate ajută vreun rătăcit răpus de febra Ferrante.

****

Mă abțin de la comentarii pe marginea identității autoarei, că tot e un subiect fierbinte zilele astea, dar dacă e adevărat ceea ce se speculează acum, singurul meu regret e că nu e o napoletană autentică. Un moft, știu.

Mi-ar plăcea mult să discutăm despre personaje (preferate) sau situații, dar știu că în română încă nu s-au tradus încă toate volumele, așa că o să mă limitez doar la a vă cere alte sugestii de cărți, fotografii sau filme sau orice altceva v-a inspirat pe voi citind-o pe Ferrante.

* Apropo, voi cine ziceți că e amica genială, Lila sau Lenù? Știu că la un moment dat Lila spune despre Lenù că e prietena ei genială, dar scotocind interneții pentru postarea asta am găsit diverse interpretări, dintre care cea mai faină ar fi că fiecare o consideră pe cealaltă ca fiind genială.

Din Spania, cu drag (9)

* O nouă teorie, care, dacă s-ar dovedi adevărată (deși nu prea văd cum), ar face furori în lumea literară, spune că e posibil ca Shakespeare și Cervantes să se fi întîlnit în 1605 în Valladolid. Shakespeare a făcut parte (se crede) în acel an dintr-o delegație care a vizitat orașul în vederea semnării unui tratat de pace, în timp ce Cervantes locuia acolo cu familia lui.

* Despre Gaudí am auzit cu toții, mulți i-au și admirat lucrările și toată lumea e fascinată de fațada casei Batlló sau de băncuțele din Park Güell. Însă puțini știu că autorul mozaicurilor colorate (plus alte bijuterii arhitecturale) atribuite (doar) lui Gaudí sînt de fapt creația unui mai tînăr colaborator al lui, Josep Maria Jujol, despre care s-a făcut foarte recent un documentar.

* Dacă ajungeți în Spania și vă săturați de tapas și de plajă (lol), uitați o listă cu cele mai meseriașe muzee. Eu am descoperit unul aproape, Micromundi, un muzeu dedicat miniaturilor, în Besalú, îl pun pe listă.

* Și dacă tot sîntem la liste, continuăm vizita culturală cu 7 biblioteci ultramoderne, dintre care descopăr că una e chiar în Barcelona, și aproape de mine, deci aș putea s-o vizitez.

* Iar dac-am ajuns la cărți, iată-le și pe cele mai bine vîndute (lista e de săptămîna trecută). La chica del tren (Fata din tren) continuă să fie sus în top, dar a intrat tare Ildefonso Falcones cu Los herederos de la tierra (Moștenitorii pămîntului), continuarea romanului său de mare succes La catedral del mar (Catedrala mării), un monstruleț de 700 de pagini, tradus și în română.

* Și să nu uităm desigur, în caz că v-a scăpat amănuntul, că în noiembrie va apărea și ultima parte din seria cimitirului cărților uitate de Carlos Ruiz Zafón, El laberinto de los espíritus, (Labirintul spiritelor). Presupun că se va traduce repejor și în română.

null

Adéu!

Postcards: San Sebastian, Bilbao

A photo posted by David Cristian (@departive) on

A photo posted by David Cristian (@departive) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by David Cristian (@departive) on

A photo posted by David Cristian (@departive) on

De San Sebastián (Donostia în euskara, limba bască), musai să fi auzit. Dacă nu pentru frumusețe, pentru gastronomia bască în general și pintxos în particular (e al doilea oraș în lume, după Kyoto, la numărul de stele Michelin pe cap de locuitor), pentru festivalul de film sau pentru că anul ăsta e una dintre cele două capitale culturale europene, împreună cu Wrocław, în Polonia.

***

A photo posted by David Cristian (@departive) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by David Cristian (@departive) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

Museo Guggenheim, de care se face responsabil, ca arhitect, Frank Gehry (domnul cu peștele de pe plaja din Barceloneta), a făcut din Bilbao o destinație turistică, începînd cu 1997. Pe lîngă muzeu, care e un musai dacă vă pasionează arta modernă, orașul în sine, cochet, curat, între munți și dealuri, a fost pentru mine o adevărată surpriză.

Apropo de Guggenheim, dacă vă interesează memoriile sau arta modernă sau amîndouă, la Pandora M a apărut de curînd Confesiunile unei dependente de artă de Peggy Guggenheim, care nu-mi dau seama dacă e același lucru cu ce am citit eu acum cîțiva ani, Out of This Century: The Autobiography of Peggy Guggenheim, dar cred că da, și mie mi-a plăcut.

Load More