All posts in De ascultat

The Bookshop Band – cîntece inspirate din cărți

Despre piese inspirate din cărți s-a auzit și scris destul de mult. Le știți voi (cred): 1984 (Bowie), The Ground Beneath Her Feet (U2), Romeo and Juliet (Dire Straits) etc. etc. Dacă vreți o listă detaliată, poftim aici.

Dar poate că despre o trupă care cîntă exclusiv muzică inspirată din cărți încă nu știați. Și eu am aflat abia de cîteva zile, fiți pe pace. The Bookshop Band = Beth Porter și Ben Please. Compun și cîntă (chitară, vioară, violoncel, ukulele – din cîte am văzut eu) cîntece inspirate din cărți și sînt de găsit în librării, la evenimente și lansări, biblioteci și festivaluri literare, în principal în Anglia, dar și prin Europa. Deja au peste 100 de piese, pe site au o listă cu toate, cu sursă de inspirație, versuri și videoclipuri, acolo unde e cazul. Ce mă surprinde pe mine un pic e că sînt tot felul de autori și cărți, de la clasici la moderni, de peste tot din lume: Lewis Caroll, Shakespeare, Rushdie, Rachel Joyce, John Green, Elif Shafak sau Aarto Passilinna, pe care chiar nu mă așteptam să-l găsesc pe listă.

Ăsta e un cîntec inspirat din cartea Paulei McLain, The Paris Wife

*

Unul inspirat de The Luminaries, de Eleanor Catton, Man Bookerița de acum cîțiva ani


*
Și cel mai recent cîntec, Once Upon A Time, compus în întregime din primele fraze din cărți celebre. Ia vedeți dacă le ghiciți (eu n-am avut răbdare, am trișat și m-am uitat la descrierea videclipului).

***
Vezi și Baking Fiction – mîncare inspirată din cărți.

Hamilton. Alexander Hamilton

Constat, cu surpindere, că nu v-am povestit despre obsesia muzicală a anului în curs, pe numele ei de scenă, Hamilton.

Anul trecut prin toamnă, la Jimmy Fallon în emisiune a venit un băiat care a povestit despre musicalul de succes pe care l-a creat și în care joacă, și pe urmă s-a luat la întrecere în freestyle cu alt băiat din Roots, trupa care prestează la Jimmy, după cum rezultă din videoclipul de mai jos.

După ce am rămas excelent impresionată, am cam uitat de el pînă înainte de nebunia cu Star Wars, cînd tot la Jimmy Fallon, a venit J.J. Abrams care a povestit despre întîlnirea lui cu Lin-Manuel Miranda (băiatul formidabil de mai sus) și cum au ajuns ei să colaboreze pentru muzica din Star Wars. Atunci mi-am zis că musai să caut mai multe despre băiatul ăsta genial, pe care îl vom numi în continuare Lin pentru că e mai simplu. Așa am aflat că în 2009 a fost invitat la Casa Albă, împreună cu alți artiști de nișă, unde a prezentat prima piesă din ceea ce urma să fie peste 6 ani musicalul (hip-hop) Hamilton, despre Alexander Hamilton (the founding father without a father), domnul de pe bancnota de 10 de dolari. (De observat reacția soților Obama).

Iar după alte cîteva luni, Hamilton a cîștigat premiul Grammy, ocazie cu care am văzut și o mică sevență din musical (omg!) care a avut o viață scurtă pe YouTube și abia atunci mi-a picat fisa cu Spotify. Bineînțeles că musicalul era acolo, bine-mersi, aproape 2 ore și jumătate. Nu mai știu să zic de cîte ori l-am ascultat din februarie încoace, prima oară cu Wikipedia deschisă, ca să fac toate conexiunile, la urma urmei e o lecție de istorie a Americii. Dacă vă întrebați cum a ajuns să-mi placă un musical hip-hop despre un personaj istoric, mai bine să ne întrebăm înainte cît de nerdy trebuie să fii ca să iei cu tine în vacanță o carte de istorie (și anume Alexander Hamilton, de Ron Chernow) de cîteva sute de pagini. Asta a făcut Lin în luna de miere, de unde i-a venit și ideea musicalului. Să spunem în trecere că omul are la activ un Tony (cel mai prestigios premiu în lumea teatrului american) pentru In The Heights, pe care l-a cîștigat în 2009, Grammy în 2009 și 2016, Pulitzer în 2016, iar pentru Hamilton, întrebarea nu e dacă va cîștiga anul ăsta la Tony Awards, ci cîte premii (16 nominalizări, parcă).

Dacă citiți presă culturală americană e imposibil să nu fi găsit măcar o referință la Hamilton în ultimele 6 luni, cel puțin. Ce-l face special, pe lîngă că e genial (trust me, dă dependență) și e primul musical hip-hop despre un personaj istoric, e faptul că aproape întreaga distribuție e formată din actori de culoare sau latino-americani, în condițiile în care vorbim despre figuri importante ale istoriei americane în secolul 18.

În aprilie a apărut și cartea, Hamilton: The Revolution, în care, pe lîngă libret, avem și toată povestea, de la începuturi, cînd era abia o idee, pînă în prezent, cînd e deja un fenomen cultural, cum a ajuns Lin (fiu de emigranți) să se identifice cu Hamilton (emigrant el însuși), ce l-a inspirat (rapperi cunoscuți sau nu, Beatles, musicaluri faimoase, West Wing sau Leslie Knope), cum a scris și a rescris piesele, în așa fel încît să pună în valoare actorii și vocile lor. Ca o fană ce sînt, bineînțeles că am comandat-o și citit-o asap, și, dacă n-ar fi totuși destul de mulți expați americani în Spania, mi-ar fi plăcut să cred că-s prima din Spania care a citit cartea, dar așa mă mulțumesc să sper c-am fost prima româncă (scuzați lipsa de modestie :P).

Spectacolul e sold-out pe un an, cam așa, nu-mi fac iluzii că o să ajung vreodată să-l văd, cel puțin nu în distribuția actuală, dar dacă vreți să-mi faceți un cadou, nu mă supăr. :))

3 dintre piesele mele favorite (din păcate, de pe YouTube apar și dispar uluitor de repede, dacă aveți Spotify sau ceva similar sigur găsiți):



2 în 1: All You Can Read & Short Story Month

Ce e cu titlul ăsta în engleză, vă întrebați, și pe bună dreptate. Să le luăm pe rînd.

1. All You Can Read e o emisiune la Radio Seven (dacă nu știați de radio, nici o problemă, e destul de nou), căreia eu i-am făcut o vagă reclamă pe FB sub forma unui link, chiar cînd a apărut, dar probabil printre poze cu bebeluși, pisici și brazi de Crăciun (noroc că nu era sezon de rapiță) se poate că a scăpat multora. Concret, emisiunea e realizată de Marius Chivu, în direct luni seara de la 10, după cîteva zile apare și pe site sub formă de podcast, se poate inclusiv descărca. Invitați sînt de obicei scriitori, dar nu numai, în principiu oameni care au o oarecare legătură cu cărțile.

Drept să spun eu am ascultat o singură emisiune (și două jumătăți) live, pe restul le-am ascultat mai tîrziu (de unde și partea faină cu podcastul) și ce mă miră pe mine e că nu prea se vorbește despre ea. Pe blogurile unde se scrie de obicei despre cărți & co. n-am găsit nici o referire (dacă mi-au scăpat, mea culpa), pe blogurile faimoase am văzut ceva reclamă la Radio 7, dar nu impresii concrete despre emisiune.

Mie-mi place, de-aia am și zis să vă spun despre ea; vine scriitorul în studio, Marius îl provoacă la discuții despre cărți(le lui / ei și ale altora), se ascultă muzica preferată a invitatului, iar la sfîrșit sînt cîteva întrebări de genul chestionarului lui Proust de pe vremuri din Dilema. Așa am descoperit că Mircea Cărtărescu s-a inspirat în romanele lui dintr-un tratat de parazitologie, o carte de biologie și un tratat topologic, că nu e ușor să convingi șefii unei edituri că romanul X merită publicat, chiar dacă are un Pulitzer sub aripă (B.A. Stănescu n-a reușit să aducă Sticletele la Polirom, deși Donna Tartt fusese publicată la ei anterior – a apărut în final la Litera), Dan C. Mihăilescu face niște comparații foarte faine între scriitori și simțuri (și îi place Zadie Smith, ha!), cel puțin 2 dacă nu chiar 3 invitați vorbesc de Zeruya Shalev, care e foarte pe val acum, L. Boia despre mitul Eminescu, Vintilă Mihăilescu despre Ivan Patzaichin, ba la un moment dat se face chiar și un top al celor mai arătoși poeți contemporani.

Ca muzică, am impresia că predomină Beatles, Floyd, Cohen și Dylan, foarte puține frivolități, parcă un Michael Jackson și un Marvin Gaye.

Preferații mei dintre invitații de pînă acum au fost Cătălin Tolontan, de care oricum îmi plăcea deja (are un debit verbal extraordinar, dar în același timp reușește și să fie super-coerent, plus că e un mare cititor, se și vede asta în unele articole) și Radu Paraschivescu, care e așa un tip jovial, îți vine să te împrietenești pe loc cu el, și care și-a ales cea mai faină muzică (așa am descoperit Home By The Sea de la Genesis). Și dacă m-ar întreba Marius pe cine aș vrea să mai invite în emisiune, aș zice de Matei și Filip Florian (separat!), Radu Pavel Gheo, Lavinia Braniște, Cătălin Ștefănescu, Vasile Ernu, Simona Sora și mă mai gîndesc. Ah, da! Ovidiu Verdeș.

Două lucruri am de criticat (constructiv :P): 1) muzica din fundal e un pic deranjantă, e un loop enervant, deși probabil dacă ești atent la dialog se poate ignora. 2) faptul că nu se menționează piesa și trupa, doar “ascultăm una dintre piesele preferate ale lui Cutărescu”. Big NO-NO!

Ah, da. Și vedeți că pe Facebook e cu premii în cărți, autografe, chestii.

2. Short Story Month

Ca să nu ziceți că n-ați știut, cum a fost cu Women History Month în martie, aflați că mai e luna prozei scurte, de unde rezultă că eu mă bag (în speranța că termin volumul 3 din Prietena mea genială pînă atunci). Am deocamdată pe lista lungă William Trevor, George Saunders, Colm Tóibín, Katherine Mansfield, Alice Munro, plus un român, probabil Mihai Mateiu, și un spaniol sau sud-american (să văd dacă am ceva proză scurtă în spaniolă, că nu știu). În final văd eu ce aleg, vedem la sfîrșit de mai, o să scriu despre.

Dacă vă tentează, mîna sus, să vă bat la cap cu ce citiți.

Einaudi. Ludovico Einaudi

Sînt doar în trecere*, ca să vă spun de domnul ăsta. Poate-ați auzit de el, poate nu, chiar eu țin minte că l-am mai pomenit pe undeva, nu demult. Eu îl știu de vreo 3-4 ani, dar abia anul trecut am început să-l ascult mai serios.

Einaudi e italian – pianist și compozitor. Are educatie clasică de muzician, a și început cu compoziții de muzică clasică, după care s-a îndepărtat cîte un pic, și tot explorînd, a ajuns către pop, rock și diverse influențe etnice. Mie mi se pare că aduce un pic cu Philip Glass (dacă e să-l încadrăm undeva), are același aer minimalist. A compus muzică de film (pentru Intouchables de exemplu, pe care tot amîn să-l văd, deși îmi tot sare în ochi pe Netflix), iar piese de-ale lui au apărut în multe seriale, aproape imposibil să nu vă fi întîlnit măcar o dată cu vreuna.

L-am văzut aseară în concert. Abia după ce mi-am luat biletul, acum vreo 5 luni, mi-am dat seama că va fi parte a turneului Elements (cel mai recent album), nu știam încă albumul, era recent apărut, mi se părea ciudat să fie cu mai mulți muzicieni, așteptam pian gol și atît. Între timp am ascultat albumul, am decis că-mi place, ba chiar foarte mult, iar drept să spun băieții ăștia 5 cu care cîntă el în concert (pe care nu i-am găsit nicăieri pe net, italieni după nume) sînt absolut fenomenali, cred că nu e unul care să nu cînte la cel puțin 4 instrumente, dintre care multe (ciudate și fascinante) de percuție.

Dacă prindeți pe undeva prin lume ocazia (mă tem că în România nu ajunge în grabă, eventual la Bogata?), nu ezitați. Sigur, ideal ar fi să-l ascultați înainte (începeți dacă vreți cu Divenire, I giorni, Le onde, Una mattina – printre cele mai cunoscute).

Four Dimensions e probabil piesa cea mai ascultată de mine de pe albumul ăsta:

Și una mai dinamică (Elements), să nu aveți impresia că e muzică de adormit copiii (deși ar putea). Ascultați-o pînă la capăt ca să vedeți ce fain progresează (e un omagiu adus mentorului său). Filmarea nu e prea grozavă, din păcate.

Și pentru că la mine în cap multe lucruri se combină, ieri în timpul concertului (care a avut și cîteva efecte vizuale excelent încorporate – Einaudi zice că la albumul ăsta a fost inspirat de miturile creației, tabelul lui Mendeleev, geometria euclidiană, forme, sunet, culoare, scrierile lui Kandinski – mîna sus cine știa și că a fost un scriitor prolific, eu nu!) mă gîndeam că muzica lui se potrivește de minune cu a) filmul A Beautiful Mind (sînt niște cadre care se potrivesc la fix, videoclip nu alta); b) cartea altui italian, de care am impresia că n-am apucat să pomenesc, Carlo Rovelli, un fizician care a scris Seven Brief Lessons On Physics (pe înțelesul muritorilor), și care are un site de toată frumusețea.

* Pînă la urmă m-am lungit.

Din nou cu muzică, mai franțuzească de data asta

Am avut o perioadă, pe la începutul secolului (eh, ce fain sună?), 2002-2003, cam așa, cînd mă uitam la M6, mai ales dimineața înainte să plec la serviciu, că dădeau muzică, și uneori seara. Acolo am văzut Big Brother înainte să apară în România – se numea Loft Story, și Nouvelle Star, care în România a apărut ulterior ca Megastar, cred, unde am ținut cu Thierry Amiel, dar a ieșit pe locul doi, după Jonathan nu știu cum. Pe urmă, din păcate, firma de cablu a terminat-o cu M6, respectiv și eu cu muzica actuală de limbă franceză.

Și cum adormeam copila într-o seară, mi-am amintit de ce ascultam eu într-o veselie, în perioada aia:

Vai și cîte nume și piese din epoca aia mai sînt, dar mi-e că umplu pagina de videoclipuri: J-J Goldman, Florent Pagny, Alizée, Etienne Daho, Garou, Chimène Badi, Carla Bruni, Bratisla Boys, L5, Mylene Farmer & Seal etc.

Concluzia e că ar trebui să învăț cum se face un playlist pe YouTube!

Apropo de grădinițe

Că tot știu că e sezonul în care mulți părinți întreabă, caută și aleg. V-oi povesti cîndva cum e în Spania, cum nu te apuci tu părinte să duci copilul unde ți se pare iarba mai verde, apa mai inodoră și mîncarea mai bio – ci în zona în care ai domiciliul, cum e cu sistemul de puncte și priorități, aplicat la mai multe că nu știi unde nimerești, tras la sorți, o distracție, ce mai.

Azi voiam doar să vă arăt un arhitect japonez, Takaharu Tezuka pe numele lui de scenă (că doar e la TED), care crede că arhitectura e în stare să schimbe lumea, și plecînd de la ideea asta, a gîndit împreună cu echipa lui (și un director destupat la cap, adaug eu), o grădiniță un pic atipică.

f-1-1024x819

Ovală, cu acoperișul jos, din care ies copaci, cu spațiu deschis, cu clasele aproape nedelimitate între ele, gîndită în așa fel încît să satisfacă nevoia de curiozitate a copiilor, un loc unde să se poată cățăra, să poată alerga, sări, face gălăgie – cam tot ce nu prea fac în mod normal la o grădiniță obișnuită, nu? Sau poate au apus vremurile alea cînd educatoarele îi puneau pe copii pe scăunele, cu mîinile la spate…

tez8

tez9

Eu știam despre japonezi că îi lasă pe copii să își rezolve singuri conflictele și preferă să nu se bage, un lucru care-mi place ca principiu, dar nu știu în realitate cît de fericită aș fi cu rezultatele. Dar domnul Tezuka împinge un pic mai mult ideea de independență: În zilele noastre, copiii au nevoie de mici doze de pericol […] nu-i controlați, nu-i protejați prea mult, uneori au nevoie să se împiedice, să se lovească, iar asta îi învață cum să trăiască în lumea de azi. Cum ziceam, teoria sună bine, dar deja îmi imaginez cum le crește tensiunea mamelor-elicopter. :D

f2

Mai jos e discursul lui, din păcate nu e un foarte iscusit orator, nici un prea bun vorbitor de engleză, dar e inteligibil și nici nu e lung (10 min)

V-ați da copilul la grădinița asta? Că eu încă mă mai gîndesc. :)

Sursa foto: tedxinnovations

150 de ani de Alice

Nu știu voi, dar eu, avînd în vedere că în 2015 se împlinesc 150 de ani de cînd a fost publicată Alice în Țara Minunilor, tot dau de articole, fotografii, ciudățenii și altele, așa că am zis să le pun la un loc, și să mai adaug și eu cîteva despre care știam deja.

# Alice a fost tema festivalului de carte pentru copii din Barcelona, la care din păcate nu am reușit să ajungem anul ăsta, dar am fost anul trecut, ne-a plăcut și o să mai mergem.
Captura-de-pantalla-2015-04-14-a-las-21.44.24

# Joe Hale, un designer pasionat (sau obsedat) de emoji a transpus tot romanul în emoji, a făcut un poster și-l vinde cu 30 £ la el pe site.
WONDERLAND copy

# 10 lucruri pe care nu le știați despre Alice în Țara Minunilor. Eu știam de 1 și 4, care e și preferatul meu: după ce a publicat Alice, pentru că i-a plăcut foarte mult, regina Victoria i-a sugerat lui Lewis Carroll să-i dedice ei următoarea lui carte. Ceea ce a și făcut, numai că următoarea lui carte a fost un tratat de matematică :)

# Moleskine a fost pe fază și a creat o ediție limitată de carnețele tematice.

# Pentru cei cu un pic de dare de mînă, în Brighton s-a deschis Wonderland House, o vilă de lux ale cărei decoruri sînt inspirate din roman.

# În 1969, Dalí a ilustrat o ediție a romanului, într-o versiune foarte psihedelică, aflată la mare căutare, pentru că e foarte rară. Înțeleg că se vindea acum ceva vreme pe Amazon cu aproximativ 13.000 euro. Un chilipir.

# Trebuie să-l știți deja pe vladstudio și wallpaper-urile lui minunate; cel cu Cheshire Kitten a stat mult timp pe desktopul meu.

A_Cheshire_Kitten_by_vladstudio-1

# Dacă am putea trage cu ochiul și urechea la ce muzică ar asculta Alice, Flavorwire zice că ar fi cam asta. De altfel toată seria Literary Mixtape e foarte faină.

# Și bonus, o piesă a lui Tom Petty, unul dintre preferații mei, scrisă și cîntată împreună cu Dave Stewart, cu un videoclip care probabil i-ar fi plăcut și lui Dalí:

Kate Bush, o vizionară

Am văzut săptămîna trecută Her, știți filmul, cel în care un bărbat dintr-un viitor incert se îndrăgostește de un sistem de operare. Mi-a plăcut ideea filmului (și încă alte cîteva detalii), pare un viitor destul de realist, deși am impresia că Spike Jonze s-a dus un pic către extrem, adică așa speră și crede omul din mine în 2014, că nu o să ajungem să ne fie îndeplinite chiar toate nevoile de către computere.

De fapt eu voiam să zic de Kate Bush, care acum 25 de ani (mda, 1989 a fost acum 25 de ani!!) a scris un cîntec genial (și muzica, și versurile), în care vorbea fix despre asta. Mi-am amintit de el în timp ce vedeam filmul, mă și mir că nu l-a folosit Jonze în coloana sonoră.


I turn to my computer like a friend.
I need deeper understanding.
Give me deeper understanding.

“Hello, I know that you’ve been feeling tired.
I bring you love and deeper understanding.
Hello, I know that you’re unhappy.
I bring you love and deeper understanding.”

 

Load More