31 songs

Processed with Moldiv

Se făcea că la un moment dat am dat de cartea lui Nick Hornby, Songbook și-am zis: hm, interesant, ar trebui s-o citesc cîndva, că-mi plăcuse High Fidelity și stilul lui. Și-apoi am uitat de ea, și într-o zi, bîntuind prin Hibernian (un secondhand bookstore din cartier cu cărți în engleză, ura!) am găsit 31 songs și mi-am amintit de ea (Songbook fiind varianta americană a cărții).

Nu știu cum a ajuns Hornby fix la 31 de cîntece, de ce nu 30, de ce nu 50, nu știu dacă a ales cîntecele prima dată și pe urmă s-a apucat să scrie pe lîngă ele, dacă viața i-a dat un șut în fund să scrie despre ea sau cîntecele astea îl presau foarte tare, în fine, nici nu importă. De fapt zice la un moment dat ceva ce ar putea suna ca o explicație, oarecum:

sometimes, very occasionally, songs and books and films and pictures express who you are, perfectly. And they don’t do this in words or images, necessarily; the connection is a lot less direct and more complicated than that.

Nu e prima lui carte biografică, a mai scris Fever Pitch (cu ea a debutat, dacă nu mă înșel, despre dragostea lui pentru Arsenal – ar trebui s-o citesc și pe aia, că am citit demult un fragment și era simpatic), în rest doar romane, dintre care eu am citit doar High Fidelity, și nu știu cum să vă spun, dar dacă n-ați citit-o sau măcar să fi văzut filmul, nu știu dacă mai putem continua această amiciție virtuală. Asta în cazul în care vă pasionează muzica și cultura pop așa un piculeț.

Astea-s cele 31 de cîntece, dar evident că menționează zeci de altele, că ce să faci, te iei cu vorba. Poate o să fiți ca mine, și o să vă suprindă cît de puține aveți în comun cu alegerile lui, poate dimpotrivă; eu mi-am propus să le ascult pe toate rînd pe rînd, nu mi-a prea ieșit. Dar mi-a plăcut mult Caravan (Van Morisson), pe care-am fost curioasă s-o ascult, poate mai mult pentru c-a zis că vrea să fie cîntată (audiată?) la înmormîntarea lui, și-o disecă mărunt mărunțel, de la intro, la crescendo, la pianul ăla bine plasat, pînă la final. Mi-a plăcut mult și capitolul în care vorbește despre fiul lui autist, Danny, și de temerile lui ca om și tată, nesiguranță financiară etc.; e multă fragilitate și dragoste în paginile alea. Și capitolul despre Lee (care aduce mult cu Rob din High Fidelity) mi-a plăcut, și cum anumite întîmplări din viața lui își fac loc în romane. Și-am mai descoperit și-o artistă britanică, Emma Kay, despre care trebuie să caut mai mult și mai ales să văd cum pot citi/vedea lucrările ei. Și să nu uit de minunatul lui umor fin și britanic.

Foarte faină ideea lui cu cîntecele. Te invită așa cumva la introspecție, să pui și tu pe hîrtie cîntecele care-au însemnat ceva pentru tine de-a lungul vieții, să te întrebi și să-ți răspunzi, dacă poți.

5

Leave a Comment