Nonfiction November

sau Ce-am mai citit (14)
sau Pledoarie pentru (nonficțiunea lui) Nick Hornby

Conform arhivei, ultima postare cu ce-am mai citit a fost fix acum patru luni. De-atunci și pînă acum s-au mai adunat, despre unele cărți am scris în alte contexte (The Luminaries VS The Goldfinch), dar ca să zic totuși două vorbe despre cele care mi-au plăcut: Hot Milk / Deborah Levy (foarte bună, recomand, shortlisted pentru Man Booker 2016), The Vegetarian / Han Kang (foarte bună și ea, Man Booker International 2016, tradusă recent la Art); The Story of the Lost Child / Elena Ferrante (ultima din tetralogie, știți deja că mi-a plăcut mult de tot, nu mai insist); M Train / Patti Smith (foarte plăcut, recomand, tradusă în română); Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului / Marta Petreu (și-asta plăcut și recomand, mai ales dacă sînteți în căutare de literatură română actuală); Granta 135: New Irish Writing, A Girl Is A Half-formed Thing / Eimear McBride (ambele excelente, sper să apuc să spun mai multe despre ele cîndva). Obvios (voi știți că Patapievici folosește – folosea? – cuvîntul ăsta, așa adaptat din engleză?), detalii pe Goodreads unde scriu la cald sau chiar fierbinte (reading updates sînt preferatele mele) despre ce mai citesc.

Revenind din lunga paranteză, în noiembrie mi-am propus să citesc nonficțiune, după modelul Women History Month, cînd am citit doar cărți scrise de femei și Luna prozei scurte, cînd am citit, exact, doar proză scurtă, mai ales că mi-am dat seama că, spre deosebire de alți ani, în 2016 am citit mult mai puțină. Prima carte (de fapt am terminat-o ultima, dar am început-o prin ianuarie, abandonat și apoi reluat) a fost Patimă și desfătare: despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească: 1750–1860 de Constanța Vintilă-Ghițulescu, autoare de care fanii adevărați ai blogului își vor aminti că am mai citit o carte, acum doi ani – poftiți link. Cartea e faină, ceva mai puțin istorică decît În șalvari și cu ișlic, cu detalii domestice din viața oamenilor de la sfîrșitul secolului 18 pînă după mijlocul seoclului 19, ce mîncau (și ce bine mîncau! – boierii, desigur), cu ce se îndeletniceau, cum își beau cafeaua, ce citeau, cum se tratau de beteșuguri, etc. Între timp am început și romanul Ligiei Ruscu, O dimineață la vînătoare, care merge de minune citit în paralel cu cartea C.V.-G (sau și fără, e fain oricum, miroase a Agatha Christie) și am văzut și Aferim!, ca să fie experiența completă.

Și ca să ajung în sfîrșit la Nick Hornby. Despre dumnealui și nonficțiunea lui am mai pomenit aici pe blog acum ceva vreme cînd am citit 31 songs. Cu ficțiunea pe care o scrie sînt puțin spre deloc familiarizată, pentru că am citit doar High Fidelity, care mi-a plăcut foarte mult, deci, rotunjind, pot presupune că îmi place per total. De citit, am citit luna asta două cărți de-ale lui, More Baths, Less Talking și The Complete Polysyllabic Spree, care fac parte dintr-o serie care se cheamă Stuff I’ve been reading.

Un pic de background: cînd nu scrie romane sau scenarii, ascultă muzică, se uită la meciurile lui Arsenal ori petrece timp cu copiii lui, Nick Hornby scrie la revista americană The Believer (mai degrabă scria, dat fiind că pe site numărul curent e Fall 2015). Rubrica lui lunară, Stuff I’ve been reading, a avut, se pare, suficient succes încît să fie transformată într-o serie de cărți.

În fine. Care-i treaba cu Stuff I’ve been reading. Cu liniuță.

– la fiecare început de capitol, Hornby face două liste și notează a. ce cărți și-a cumpărat în luna respectivă și b. ce cărți a citit, după care detaliază despre cele citite. Și nu vă faceți probleme, și el suferă de tsundoku. În medie sînt cam 3-4 cărți citite în fiecare lună, dacă nu cumva decide să citească Dickens și atunci e ocupat doar cu vreun roman de-al lui cîte o lună sau mai mult ori poate e campionat și atunci o lasă mai moale cu cititul.

– dacă vă găsiți vreodată într-un reading slump, seria asta e remediul perfect. Nu numai că are capitole scurtuțe, relaxante și amuzante, dar Hornby e un cititor atît de entuziast, încît probabil o să vă facă să vreți să v-apucați imediat de citit, mai ales cărțile pe care le amintește el acolo. Nu știu cum se face că din cauza și datorită lui am ajuns să pun pe lista de citit cărți despre film editing, autism, punctuație sau infracțiune juvenilă, ca să nu mai zic de ficțiune, inclusiv romane care nu se mai publică de ani buni. (Note to self: trebuie să reiau Gilead. Musai.). Plus că nu e capitol în care să nu-l amintească pe Dickens (scriitorul lui preferat), o carte sau un personaj de-al lui (a inventat vreo 13.000!), așa că aproape m-a convins să citesc David Copperfield. Sau cel puțin să încerc.

– omul e atît de tonic, deștept, amuzant și autoironic (chelia, romanele lui, șefii de la revistă, neveste, you name it), cu toate referințele pop în buzunar, încît dac-ar fi să aleg un scriitor cu care să stau la o cafea, îl las pe Colm Tóibín deoparte și trișez cu Hornby fără să clipesc. Ceea ce mă face să regret că, din păcate, în România încă se scrie rigid despre cărți (și mă refer aici mai ales la publicații); jurnaliștii, scriitorii și criticii care scriu despre cărți o fac, în marea majoritate, fie foarte critic, fie laudativ, fie mult prea informativ și impersonal, dar se poate ca asta să fie direcția editorială și atunci joacă după cum li se cîntă. Cît sînt de înțelegătoare :D! Totuși, dacă știți vreunul / vreuna care scrie fără pretenții, cu umor și cu trimiteri la sport, muzică și pop culture în general, let me know. (Am vrut să spun, și uite că spun, că Radu Paraschivescu mi se pare cel mai aproape de echivalentul lui Hornby în România – nu că e o idee foarte grozavă să-i compari, e doar ca să susțin ideea de mai sus – dar din cîte l-am văzut în Dă-te la o carte merge tot pe rețeta clasică, că doar e la TV, unde na, trebuie să pari serios, să vorbești elocvent, să te plimbi printre cărți. În rest, deștept e, amuzant e, muzică și sport consumă, de citit citește mult, l-a tradus și pe Hornby, are toate calitățile. Cineva să-i dea o rubrică undeva unde să scrie ce vrea mușchii lui.)

– nonficțiunea lui Hornby n-o să vă crească IQ (desi e plină de trivia), nu cred că o să vă provoace nu știu ce revelații existențiale și nici nu cred că o să ajungă el să cîștige Nobelul (numai să nu am și eu gura a(i)urită ca băiatul ăla de la New Republic cu Dylan, hehe). Cel mult o să vă binedispună și aproape sigur o să sfîrșiți făcînd (alte) liste de cărți, o să vă bucurați că i-au plăcut și lui cărți care v-au plăcut și vouă sau dimpotrivă, poate o să vă-ntristați că nu i-au plăcut (cum m-am întristat eu că nu i-a plăcut foarte mult Let the Great World Spin doar pentru că McCann a confundat nu știu ce cîntăreț scoțian și a zis că e irlandez).

Pentru deschiderea apetitului, vă las un fragment din More Baths, Less Talking în care vorbește despre cartea lui Carl Wilson, Let’s Talk About Love: A Journey to the End of Taste și snobismul cultural:

Why does everyone hate Céline Dion? Except, of course, it’s not everyone, is it? She’s sold more albums than just about anyone alive. Everyone loves Céline Dion, if you think about it. So actually, he asks the question: why do I and my friends and all rock critics and everyone likely to be reading this book and magazines like the Believer hate Céline Dion? And the answers he finds are profound, provocative, and leave you wondering who the hell you actually are — especially if, like many of us around these parts, you set great store by cultural consumption as an indicator of both character and, let’s face it, intelligence. We are cool people! We read Jonathan Franzen and we listen to Pavement, but we also love Mozart and Seinfeld! Hurrah for us!

Din Spania, cu drag (10)

* O (nouă) listă cu cele mai frumoase / impresionante clădiri din Spania, unele adevărate bijuterii arhitecturale. Eu am văzut 3 deocamdată (Muzeul Guggenheim din Bilbao, Torre Agbar din Barcelona și Metropol Parasol din Sevilla). Cel mai mult mă tentează Hotel Marques de Riscal, de același Frank Gehry responsabil pentru Guggenheim Museum și Peix din Barceloneta.

* În Madrid, un artist bulgar, Christo Guelov, s-a gîndit să mai înveselească puțin trecerile de pietoni și le-a decorat cu forme geometrice și culori vii. Nu m-aș supăra să vină și în Barcelona.

* O știre mai veche, dar eu abia acum am dat peste ea. În timpul războiului civil, arta modernă era folosită pe post de instrument de tortură, de la a-i forța pe deținuți să urmărească Un Chien Andalou pînă la a decora celulele astfel încît să arate cam așa:

* Cum nu știu dacă o să apuc vreodată să citesc Don Quijote (ăla muzical al Adei Milea se pune?), e bine măcar că Disney se pregătește să facă un film pe baza romanului, în stilul Piraților din Caraibe.

* Luna trecută doi spanioli au lansat Napflix (taking siesta to next level!), care e, după cum o dă de gol și numele, o platformă unde rulează la infinit videouri care te ajută să dormi/adormi mai repede. Meniul e foarte variat: sport, documentare, reclame, alegi ce ți se pare mai plictisitor și-ți așezi perna confortabil.

* Și în final, dacă n-ați adormit, un artist spaniol, Gonzalo Garcia Calvo, care face niște origami foarte simpatice.

* Bonus, o știre de ultimă oră: Eduardo Mendoza (Barcelona, 1943) e cîștigătorului Premiului Cervantes pe 2016. Acest premiu, căruia i se mai spune și Nobelul hispanic, se acordă în fiecare an și se împarte între Spania și America de Sud, fiecare cîte un an. Anul ăsta a fost al Spaniei și vă mai spun doar că Mendoza nu cîntă (oficial :)) și mai multe dintre cărțile lui au apărut și în română.

Adéu!

The Luminaries versus The Goldfinch

Pentru că – nu-i așa? – era musai*. Musai pentru mine, care le-am citit la scurtă distanță una de cealaltă, descoperind pe parcurs cel puțin patru criterii care să le pună față în față:

1. Ambele au fost publicate în 2013
2. Ambele au dimensiuni considerabile (800+ pagini)
3. Ambele au cîștigat premii literare importante (The Luminaries – Man Booker 2013, The Goldfinch – Pulitzer 2014)
4. Ambele sînt considerate romane dickensiene (o să vedem, probabil, pe parcurs ce presupune asta)

La astea mai adaug două puncte, mai mărunțele, dar de luat în considerare:
5. Copertele (ambele crem din care se vede doar o parte a unei picturi intuite, dedesubt)
6. Abuzul de substanțe (opium în The Luminaries, pastile în The Goldfinch)

Dacă or mai fi, completăm lista ulterior.
Bun.

The Luminaries

Ca de obicei, cartea asta m-a intimidat de cum am văzut-o (prin grosime, desigur, altfel nu părea vreun Infinite Jest, care să intimideze și pe plan intelectual). Asta pînă la un moment dat, prin septembrie, cînd am zis că-i vin de hac. Singurul lucru pe care-l știam despre ea, în afară de Man Booker, care mi-a “vîndut-o”, ca să zic așa, a fost faptul că e scrisă de o tînără din Noua Zeelandă, unde de altfel se întîmplă și acțiunea.

Eleanor Catton a publicat romanul cînd avea 27-28 de ani, și dat fiind că are aproape 850 de pagini, tind să cred că a lucrat cîțiva ani buni la el, cam de cînd o fi terminat facultatea (la sfîrșitul căreia a scris, ca teză de licență la creative writing, primul ei roman, The Rehearsal, care a fost și ecranizat foarte recent).

Acțiunea cărții se petrece undeva pe la 1860 în Hokitika, o localitate neozeelandeză recent întemeiată, care adăpostește căutători de aur dornici de înavuțire rapidă și are în centru o intrigă foarte complexă în fața căreia, dacă aș purta, mi-aș scoate pălăria. Proaspăt sosit pe insulă, personajul catalizator al romanului, Walter Moody (venit și el din Anglia în căutare de aur și de sine) nimerește întîmplător în mijlocul unei întruniri secrete a 12 localnici (cu profesii diverse, de la căutărori de aur, traficanți de opium, proprietari de hoteluri, pînă la șerifi și bancheri) care au misiunea de a desluși o moarte și o dispariție misterioase, cu care fiecare dintre ei are o oarecare conexiune, iar pe măsură ce înaintăm în roman e tot mai clar că legăturile sînt din ce în ce mai suspecte, iar detaliile sînt tot mai greu de pus cap la cap.

Personajele sînt multe (iată o primă trimitere la Dickens) și toate principale. 19 de toate, grupul celor 12 și încă 7, care sînt strîns legate între ele și de ceilalți 12, nebunie curată. Catton se folosește de clasica introducere în scenă a personajelor, descriindu-le din cap pînă în picioare, și moral, și fizic și recunosc că mi-a plăcut felul în care o face, minuțiozitatea cu care descrie fiecare personaj în parte și îl particularizează. Și cînd ai așa multe cu care jonglezi, e și important, și nici foarte ușor. Ce face Catton interesant e că fiecărui personaj din grupul celor 12 îi atribuie cîte un semn zodiacal (și cei care se pricep – deci nu eu – spun că temperamentul lor și toate acțiunile pe care le întreprind corespund zodiilor), iar celorlalți 7 cîte un astru – lună, soare, Venus, Saturn etc. Nu doar că fiecare personaj are o dublură pe harta cerului, dar la începutul fiecărui capitol avem poziția fiecărui astru și a fiecărei zodii pe hartă, detaliu care indică în cel fel interacționează personajele în capitolul respectiv și, deși am o mare admirație pentru migăloșeala asta, recunosc că e un detaliu pe care l-am ignorat, pentru că n-am fost capabilă să rețin cine cu ce e asociat. Oricum durează ceva pînă cînd ajungi să te familiarizezi cu toată lumea, dar în atîtea sute de pagini e loc. Un singur lucru am să-i reproșez, apropo de personaje: n-am găsit nici unul de care să mă atașez, iar mie cînd citesc cărămizi din astea îmi place nu numai să am personaje preferate, dar să am dileme de genul: “cine-mi place mai mult, X sau Y?”

Un alt detaliu care mi-a plăcut e stilul în care a ales Eleanor Catton să-și scrie romanul, în manieră victoriană, care se potrivește perfect acțiunii, și dacă n-ai ști că e conceput în secolul 21, ar putea sta foarte bine lîngă Dickens și Elliot (recunosc că la un moment dat am găsit cîteva cuvinte care mi se păreau prea contemporane, dar nu mi le-am notat și nici n-am verificat). Un detaliu pe care eu nu l-am remarcat (pentru că am citit ebookul și e mai greu să-ți dai seama de asta) e structura matematică a capitolelor, primul capitol e cel mai lung (aproape jumătate de carte, următorul e jumătate din primul și tot așa, urmărind fazele lunii – vezi copertă), plus încă alte cîteva detalii matematice, de exemplu numărul capitolului plus numărul de subcapitole e întodeauna 13. Nefiind pricepută nici la astrologie, nici la astronomie, poate n-aș fi remarcat niciodată detaliile astea dacă nu citeam recenzii și comentarii, ceea ce vă recomand, dar cu moderație, dacă nu doriți spoilere.

Ca o concluzie, romanul mi-a plăcut mult, mi se pare un pic ambițios cu toată structura lui alambicată (dar iată cum poate fi victorian și postmodern în același timp), însă pe de altă parte toată munca din spatele lui (și mă refer aici la interacțiunea personajelor, gîndită foarte, foarte minuțios și riguros) mi se pare titanică și demnă de toată lauda, o adevărată coregrafie detectivistică. Mi-ar plăcea să văd pe undeva notițele lui Catton în timp ce lucra la roman. Pe lîngă faptul că nu mi-am găsit un personaj preferat, mai am un regret, faptul că nu m-am prins eu însămi de toate detaliile (după ce citiți romanul veniți înapoi aici să povestim despre cosmic twin theory), am ajuns pe bloguri și discuții între oameni care au citit cartea de cîte 2-3 ori; Catton practic mînuiește personajele și situațiile (coincidențele – vezi Dickens, din nou) fără să-mi dea mie, cititorul, vreo explicație.

Sfat: dacă începeți cartea, nu o abandonați, it gets better and better. Spun asta pentru că mulți dintre cei care au abandonat-o au făcut-o în prima parte, care e cea mai lungă; e un test de anduranță, adevărat, dar trust me (și juriul Booker).

The Goldfinch

Am știut că vreau să citesc romanul ăsta din două motive: 1. Donna Tartt și 2. cărți cu artă și artiști. Spre deosebire, poate, de Eleanor Catton, Tartt nu trebuia să demonstreze nimic, a făcut-o deja în 1992 cînd a publicat The Secret History, pe care am citit-o anul trecut, mi-a plăcut mult (mai mult decît Goldfinch, ca să zic din start) și o recomand. Și dacă tot vorbim despre deosebiri, spre deosebire de Man Booker, Pulitzer nu prea mă interesează, aș fi citit cartea cu sau fără el.

Acțiunea îl are în centru pe Theo Decker, cel care-și narează propria poveste, un adolescent de familie bună rămas orfan și e un bildungsroman à la Marile Speranțe, cu pierderi, singurătate, regăsire de sine și prietenie. Apropo de conexiunea dickensiană, Pippa și Hobbie mi se par clar inspirați de Estella și Joe, în cazul Pippei chiar și numele e un omagiu (vezi Pip), iar fierarul Joe devine, în vremurile moderne, restaurator de mobilă. Povestea lui Theo e destul de complexă, iar viața îl poartă din New York în Las Vegas (care e episodul meu preferat, mi se pare cel mai important în formarea lui Theo, plus Boris!), apoi din nou în New York (da, bine, să nu negăm influența binefăcătoare a lui Hobbie) și într-un final în Amsterdam. Undeva în toată umblătura lui își face loc și pictura lui Fabritius, Sticletele, care ne duce și la finalul (din păcate) dezastruos al cărții. Chiar regret să spun asta, dar romanul merita un final mai bun, toată scena din Amsterdam (și nu intru în detalii pe motiv de spoilere) e ruptă din altă poveste, una pe care nu doream s-o citesc, sau dacă aș fi vrut ceva de genul, Stieg Larsson era mai potrivit și ar fi făcut o treabă mai bună (rest in peace, man). Și, să nu uit, de fapt finalul finalului e o meditație filozofică – regret Donna, nu am rezonat, după 864 de pagini era ultimul lucru de care aveam nevoie. Dar poate într-o zi o să-i acord o a doua șansă și o să mă prindă într-o pasă mai bună.

Tot farmecul romanului e dat, cred eu, de personajele cu care interacționează Theo, el nefiind, din păcate, vreunul memorabil (gen Pip, dacă tot comparăm). Adolescentul Boris, cel mai bun prieten al lui Theo, e de departe preferatul meu și în adîncul sufletului sper că Donna Tartt scrie chiar acum un spin-off inspirat de el. Din păcate adultul Boris (un cocalar, practic), nu seamănă deloc cu ceea ce inițial reușise Tartt să portretizeze :(. Andy și Hobbie au fost celelalte personaje pe care le-am îndrăgit mult, Hobbie pentru că n-ai cum să nu, iar Andy, of! Iată că Tartt a reușit ce nu a reușit Catton, să creeze niște personaje foarte bune. Păcat, totuși, că nu i-a ieșit cu Theo sau cu cele feminine.

Faptul că m-a dezamăgit finalul nu e un motiv să nu apreciez romanul per ansamblu. Care e unul bun, să recunoaștem, nu știu în ce metafore v-ați împiedicat voi (unde nu mai țin minte cine sînteți “voi” cei care-ați cîrcotit despre asta, dar mă rog, ăștia pe care vă citesc :) – o fi fost de la traducere?) Mie-mi place mult cum scrie Tartt, știu că e subiectiv și generalist să spui că e o scriitoare bună, dar nu spun doar eu asta. Ba mi se pare chiar un pic snoabă, ceea ce mie chiar îmi place. Femeia asta m-a făcut să caut pe net pictori din epoca de aur olandeză, francezi din nu mai știu care secol, detalii despre scaunele Chippendale sau să ascult Arvo Pärt. Asta din ce-mi amintesc în momentul ăsta. Scriitorii care nu doar îți spun o poveste, ci te și învață (indirect) una sau alta (mă rog, dacă ești dispus să nu treci cu vederea detalii de genul celor amintite mai sus) sînt preferații mei. Iar Tartt e fix un scriitor din ăsta, deci îi iert finalul nefericit și o să-i citesc și următorul roman, chiar și dac-o fi să-l publice peste vreo 8 ani. Din motive inexplicabile nu țin morțiș să citesc The Little Friend, dar cine știe?

Mi-au plăcut ambele cărți, fiecare în felul ei, poate The Luminaries ceva mai mult pentru că a reușit să mă surprindă într-un fel special, de unde inițial credeam că e doar un roman lung, în timp ce de la The Goldfinch aveam așteptări un pic mai mari. Neapărat vreau să citesc și primul roman al lui Catton ca să văd cum se exprimă și în limbaj contemporan.

Amîndouă romanele urmează să fie ecranizate, The Luminaries va fi o serie BBC iar The Goldfinch un film, în regia lui John Crowley.

*Ca să vezi potriveală, cînd căutam ediția în română a cărții – Luminătorii, am aflat că e în colecția Cărți musai de la Art, o colecție nouă am impresia. Mi-ar fi plăcut să vă spun că se lansează la Gaudeamus, dar chiar habar n-am, pentru că Art n-a zis nimic pînă acum despre ea sau alte cărți (Vegetariana, de exemplu, tot musai), dar fiți cu ochii pe editură, urmează.
Sticletele, știți deja, a apărut în română la editura Litera.

Street art în Barcelona (2)

Dacă ați vizitat Barcelona e foarte probabil să vă fi intersectat puțin cu arta stradală, nu de alta dar e foarte la îndemînă (pe toate gardurile, cum ar veni – la propriu), am mai povestit și eu despre ea cu cîteva ocazii (aici mai pe larg, de exemplu).

Acum cîteva săptămîni, în căutarea muralului burlesc de mai jos, al franțuzoaicei Miss Van (care a început să picteze pe ziduri de prin ’93, deci nu e tocmai o tinerică, așa cum ne-am aștepta cînd vine vorba de pictat pereți), am găsit întîmplător, la un minut distanță, un alt zid pictat din cap pînă-n picioare, pe toată înălțimea unui bloc, atît de înalt că nu mi-a încăput în poză. Artistul e Sixe Paredes iar muralul (El Espíritu de la Montaña) e actualmente cel mai mare din Barcelona. Ambele se află în zona Guinardó.

Peste următoarele am dat tot întămplător, deși știam că Vallcarca e o zonă cu mult street art, care în multe cazuri (cum ar fi și Carboneria), e în strînsă legătură cu activismul, squaterii (care nu știu cum se cheamă în română -?) și protestele de aproape orice fel. Nu știu cine sînt artiștii, dacă aflu completez cu informații.

Va urma, probabil.

Cele mai bune cărți în spaniolă din ultimii 25 de ani

Babelia, suplimentul cultural al cotidianului El País, a împlinit 25 de ani de existență, ocazie cu care 50 de oameni din lumea cărților (scriitori, critici, jurnaliști, profesori de literatură etc.) din Spania și America Latină au fost invitați să aleagă cele mai bune 25 de cărți de limbă spaniolă din ultimii 25 de ani.

Topul întreg al celor 25 de cărți îl găsiți aici, dar ca să vă fac un pic poftă cu top 5, poftiți:

1. 2666, Roberto Bolaño (2004)
2. Sărbătoarea Țapului, Mario Vargas Llosa (2000)
3. Detectivii sălbatici, Roberto Bolaño (1998)
4. Chipul tău, mîine, Javier Marías (2002)
5. Bartleby & Co, Enrique Vila-Matas (2000)

Remarcăm, desigur, că per total sînt mulți autori cunoscuți și traduși în română, iar topul 5 e chiar un regal, Bolaño pare să fie vedeta (tocmai a apărut anul ăsta 2666 și în .ro), iar eu trebuie să recunosc spășită, pentru a multa oară, că deși cunosc și recunosc multe titluri sau nume din listă, nu am citit nimic de-acolo pe motivul pueril că no me gusta mucho literatura hispanică, din motive nedescoperite deocamdată. Sigur c-am citit (și mi-a plăcut) Márquez și cîteva volume de Llosa, ba îmi place mult și Zafón, care e mai comercial așa, nu a ajuns în lista de cei mai cei, dar la ce dimensiune are literatura de limbă spaniolă (comparabilă cu cea de limbă engleză, aș zice eu), e aproape egal cu 0. Deci dacă reușiți cumva să mă faceți să-mi placă spaniolii și sud-americanii, măcar puțintel, v-aș fi foarte recunoscătoare, mai ales că-i și am la îndemînă.

Bineînțeles că topul a dat naștere la comentarii care mai de care: că nu sînt suficiente femei (nici între scriitori, nici în juriu), că nu e proză scurtă, teatru sau poezie, că Bolaño e necitibil și supraevaluat, că de ce lipsesc X sau Y, evident.

Pe site, cititorii pot să-și voteze ei înșiși favoriții dintre cei 25, așa că topul se cam schimbă, dar vă spun eu, c-am votat (în ideea cărților pe care aș vrea, teoretic, să le citesc), că tot Bolaño și Llosa sînt în frunte, deocamdată.

Deci. Ce ziceți de top? Ce-ați citit de-acolo? Eu cu cine votez încep? Marías?

Castanyada

Tots Sants (sărbătoarea tuturor sfinților, 1 noiembrie) e big deal în Catalunya și, prin extensie, Spania și alte țări preponderent catolice. Ca peste tot, Halloweenul, cu simbolurile și manifestările de rigoare (a se citi de import american) a devenit o sărbătoare de masă, peste tot ai să vezi decorații cu dovleci, schelete și pînze de păianjen și oameni costumați, însă la nivel micro se încearcă păstrarea tradițiilor proprii, cu atît mai mult în Catalunya, unde orice simbol local e foarte prețuit și i se acordă multă atenție.

Pe lîngă tradițiile religioase, Tots Sants e acompaniat și de cîteva tradiții populare, dintre care cea mai cunoscută e Castanyada, care, după cum o dă de gol numele, e sărbătoarea castanelor. Ceea ce înseamnă că această perioadă (nu doar ziua cu pricina) e un pretext pentru reuniuni familiale și amicale în care se bea moscatel, se mănîncă castane prăjite, moniatos (cartofi dulci), fructe uscate și, de departe cele mai apetisante, panellets, care sînt niște prăjiturele rotunde făcute dintr-o bază de zahăr, ou, marțipan, uneori cartof dulce, care se combină pe urmă cu diverse: tradițional cu semințe de pin, dar și cu migdale, cocos, ciocolată, stafide etc.

Pentru copiii mai mici, Castanyada e prilej de mare distracție. Merg la grădiniță / școală costumați în vînzători de castane, cu șorțuri și batic (fetele) sau berete (băieții), mănîncă castane, cartofi dulci și fructe uscate și au tot felul de activități legate de sărbătoare, de la desenat la povești, cîntece și dansuri la temă.

Dacă mă-ntrebați pe mine, cred că prefer Castanyada Halloweenului.

Dacă v-a plăcut Ferrante

Nu știu alții cum sînt (dintre cei care au citit-o pe Ferrante), dar eu tot timpul cît i-am citit volumele din tetralogia napoletană am avut în minte imagini din filme sau mi s-a părut că anumite scene ar merge de minune ecranizate. Ceea ce se va și întîmpla, pentru că s-au achiziționat deja drepturile de autor pentru un serial, care, se zvonește, va fi în italiană, cu actori italieni, filmat chiar la mama lui, în Napoli. Dar eu mă refeream la filmele alea, din ’40-’50-’60, care surprind exact atmosfera pe care o descrie Ferrante în cărțile ei. Așa că m-am gîndit, pe baza umilei mele experiențe sau research gugălian, să vă recomand niște filme, cărți și fotografii care ar putea merge mînă-n mînă cu amica genială* și prietena ei.

Filme

Experiența mea în materie de cinema neorealist italian e minimă, poate c-am văzut vreo 8-10 filme, și asta dacă nu sîntem foarte stricți în încadrări. Au fost cîteva episoade, de-a lungul celor patru volume, care mi-au amintit perfect de anumite scene din filme, de exemplu întîlnirile intelectuale din casa Marieirosa (vol. 3 și 4) care se pupă perfect cu un episod (3b dacă țineți la strictețe) din La dolce vita (Fellini); viața grea și sărăcia de după război, subliniate atent în primul volum, care sînt redate foarte bine în Ladri de biciclete (De Sica) ori, ca să nu uităm de fete (nu doar Lenù și Lila, ci și Gigliola, Carmen și Ada) și numeroasele lor întîlniri, ieșiri și comploturi, care mi-au amintit de Le Amiche (Antonioni). Pe lîngă astea, aș mai pune La Strada (Fellini), și dintre cele pe care încă nu le-am văzut încă, dar aș vrea să: Roma città aperta (Rossellini), Ossessione (Visconti), Il tetto (De Sica), Padre Padrone (frații Taviani).

Fotografie

Pe Mario Cattaneo l-am descoperit în timp ce citeam volumul 3 sau puțin înainte, nu mai știu. Fotografiile lui document, mai ales cele din Napoli, se pliază perfect pe ceea ce descrie Ferrante și am impresia că, pentru mine cel puțin, au un impact mai puternic decît filmele. După el i-am descoperit și pe alții, ale căror fotografii mi se par extrem de evocative: Nino Migliori, Federico Patellani, Enzo Sellerio, Alfredo Camisa, Tranquillo Casiraghi, Mario De Biasi, Mario Giacomelli ș.a.

Mario Cattaneo
Mario Cattaneo

Federico Pattellani
Federico Patellani

Alfredo Camisa
Alfredo Camisa

Mario De Biasi
Mario De Biasi

Enzo Sellerio
Enzo Sellerio

 

Cărți

Aici trebuie să trișez puțin, pentru că o să recomand ceva ce n-am citit, așa că e bine de verificat înainte. Avem două variante:

a) celelalte cărți ale Elenei Ferrante, apărute înaintea tetralogiei (în română a apărut acum ceva ani Zilele regăsirii mele, presupun că e vorba de I giorni dell’abbandono, deși titlul induce puțin în eroare). Nu știu dacă mai e de găsit, dar dacă nu citiți doar în română, toate celelalte volume ale ei au fost traduse în engleză și sînt sigură că în multe alte limbi (garantez pentru traducerile din engleză ale lui Ann Goldstein, eu am citit tetralogia tradusă de ea, și nu degeaba au fost ambele – Ferrante + Goldstein – pe lista scurtă la Man Booker International anul ăsta).

b) alte cărți scrise în aceeași perioadă sau care au tematică similară (și mă limitez doar la scriitori italieni). Prima pe listă ar fi Elsa Morante, pe care Ferrante o pomenește adesea printre scriitorii care au marcat-o și influențat-o (inclusiv presudonimul Elena Ferrante e de fapt un omagiu adus scriitoarei). Goodreads îi mai sugerează pe Milena Agus, Goliarda Sapienza, Carmine Abate, Lia Levi, Leonardo Sciascia sau Massimo Carlotto ca fiind dintre cei al căror stil se aseamănă cu Ferrante, deși noi știm că nu poate fi chiar așa :D. Cum ziceam, n-am citit nici unul dintre autorii ăștia, nici nu-mi doresc în mod deosebit, dar mă gîndesc că poate-poate ajută vreun rătăcit răpus de febra Ferrante.

****

Mă abțin de la comentarii pe marginea identității autoarei, că tot e un subiect fierbinte zilele astea, dar dacă e adevărat ceea ce se speculează acum, singurul meu regret e că nu e o napoletană autentică. Un moft, știu.

Mi-ar plăcea mult să discutăm despre personaje (preferate) sau situații, dar știu că în română încă nu s-au tradus încă toate volumele, așa că o să mă limitez doar la a vă cere alte sugestii de cărți, fotografii sau filme sau orice altceva v-a inspirat pe voi citind-o pe Ferrante.

* Apropo, voi cine ziceți că e amica genială, Lila sau Lenù? Știu că la un moment dat Lila spune despre Lenù că e prietena ei genială, dar scotocind interneții pentru postarea asta am găsit diverse interpretări, dintre care cea mai faină ar fi că fiecare o consideră pe cealaltă ca fiind genială.

Din Spania, cu drag (9)

* O nouă teorie, care, dacă s-ar dovedi adevărată (deși nu prea văd cum), ar face furori în lumea literară, spune că e posibil ca Shakespeare și Cervantes să se fi întîlnit în 1605 în Valladolid. Shakespeare a făcut parte (se crede) în acel an dintr-o delegație care a vizitat orașul în vederea semnării unui tratat de pace, în timp ce Cervantes locuia acolo cu familia lui.

* Despre Gaudí am auzit cu toții, mulți i-au și admirat lucrările și toată lumea e fascinată de fațada casei Batlló sau de băncuțele din Park Güell. Însă puțini știu că autorul mozaicurilor colorate (plus alte bijuterii arhitecturale) atribuite (doar) lui Gaudí sînt de fapt creația unui mai tînăr colaborator al lui, Josep Maria Jujol, despre care s-a făcut foarte recent un documentar.

* Dacă ajungeți în Spania și vă săturați de tapas și de plajă (lol), uitați o listă cu cele mai meseriașe muzee. Eu am descoperit unul aproape, Micromundi, un muzeu dedicat miniaturilor, în Besalú, îl pun pe listă.

* Și dacă tot sîntem la liste, continuăm vizita culturală cu 7 biblioteci ultramoderne, dintre care descopăr că una e chiar în Barcelona, și aproape de mine, deci aș putea s-o vizitez.

* Iar dac-am ajuns la cărți, iată-le și pe cele mai bine vîndute (lista e de săptămîna trecută). La chica del tren (Fata din tren) continuă să fie sus în top, dar a intrat tare Ildefonso Falcones cu Los herederos de la tierra (Moștenitorii pămîntului), continuarea romanului său de mare succes La catedral del mar (Catedrala mării), un monstruleț de 700 de pagini, tradus și în română.

* Și să nu uităm desigur, în caz că v-a scăpat amănuntul, că în noiembrie va apărea și ultima parte din seria cimitirului cărților uitate de Carlos Ruiz Zafón, El laberinto de los espíritus, (Labirintul spiritelor). Presupun că se va traduce repejor și în română.

null

Adéu!

Load More