În căutarea timpului pierdut

A fost o vreme, acum vreo 9-10 ani, cînd eram foarte fascinată de art nouveau. Am citit pe net, mi-am luat cărți, l-am spionat cît s-a putut atunci prin Cluj, Oradea, Budapesta și nu mai știu pe unde, fără să mă gîndesc că o s-ajung într-o zi să locuiesc într-un oraș în care art nouveau-ul, cunoscut aici sub numele de modernism catalan, e practic la el acasă.

Am fotografiat ieri o patiserie și mi-am amintit că am pe Insta mai multe poze moderniste de prin Barcelona, așa că am încropit o mini-colecție. N-o fi fost Proust în vizită la Barcelona (sau mai știi?), dar îmi imaginez că i-ar fi plăcut.

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

Din Spania, cu drag (8)

* Pentru că Spania, pentru că anul Cervantes (400 de ani de la moarte), multe evenimente culturale (și nu numai, inclusiv participanții la MasterChef de anul ăsta au avut de gătit feluri inspirate din Don Quijote) se învîrt în jurul lui. În Ciudad Real (Castilla-La Mancha, la Quijote acasă, deci) a avut loc primul rap battle inspirat din opera lui Cervantes. Cîștigătorul e un băiat de 19 ani, Alfonso Campos Yuste. Aici tot evenimentul, n-am găsit un video doar cu cîștigătorul.

* Săptămîna trecută a avut loc Semana negra, festivalul de literatură dedicat literaturii polițiste / thriller/ horror (a 29-a ediție). Un articol despre cum Barcelona cu cartierele ei gotice, străduțe înguste și misterioase, e cadrul perfect pentru thrillere și romane polițiste.

* Rămînem la cărți. Spania aniversează zilele astea 80 de ani de la începutul Războiului Civil, de unde a rezultat o listă cu 14 cele mai bune cărți despre subiect, de la Homage To Catalonia a lui George Orwell la The Muse, cel mai recent roman al lui Jessie Burton, autoarea Miniaturistei.

* Încă una cu cărți, și gata. Deși trișez un pic, că nu e vorba de Spania, dar eu în ziarele de aici am citit știrea, deci: Laura Esquivel, autoarea mexicană cunoscută pentru Ca apa pentru ciocolată, revine cu o continuare a romanului, după hehe, 27 de ani. Nu numai că a scris o continuare (El diario de Tita), dar se gîndește la o trilogie, pentru că evident. (Ce-i cu pasiunile astea pentru trilogii, tetralogii și serii? Reveniți-vă scriitorilor!)

* Și pentru că azi n-am artă vizuală, luați un pic de lingvistică. 10 false friends pentru spaniolii vorbitori de engleză.

Atît pentru azi. Adéu!

iocan

Dacă vă intersectați măcar un pic cu ce înseamnă literatură română contemporană (sau un strop de social media), ați aflat deja despre iocan. Revista de proză scurtă. Poiana e la bac și e destul de controversată zilele astea, înțeleg. Pentru că nu mă pricep să scriu proză scurtă (sau cine știe? nici n-am încercat, hehe), două vorbe despre ea, pe dinăuntru și pe dinafară.

Conținut

Plăcut majoritatea contemporanilor români. Preferații mei, pe care i-aș mai citi, de unde rezultă că le doresc spor la scris și succes la publicat: Diana Bădica, George Moise, Bogdan Răileanu, Iulia Gherasim, Ema Stere. (Nu mai zic de Lavinia Braniște, că despre ea știm deja că scrie mișto). Au fost vreo 3 povestiri pe care nu le-am digerat, una din motiv de miros puternic și final previzibil, două din motiv de simțit fiecare adverb și adjectiv așezat minuțios cu penseta, nu mulțumesc.

Ștefan Bănulescu la final, cu o proză pe care mi-am cam impus s-o citesc, pentru că n-am citit nimic de el. Nu mai știu dacă am citit undeva fraza asta: realism magic de Bărăgan sau pur și simplu sînt eu atît de inedită și inspirată (dacă nu-mi aparține să-mi fie cu iertare, nu știu de unde-am pescuit-o), de fapt nici nu știu dacă e realism magic sau ce se întîmplă acolo. Să zicem că acum am citit Bănulescu și îmi ajunge :D.

Străinii: Dan Rhodes – foarte interesante prozuțele lui de 101 cuvinte, deși mă cam enervează ideea de a scrie în forme din astea fixe, Capote – foarte faină povestirea, nu credeam că o să mai citesc vreodată Capote (tradus, chiar!), și Yeats care oh, da, a scris și proză, cine mai știa? N-am rezonat, recunosc.

Aspect

O să vă enerveze la început, pînă ajung oamenii să mai publice niște numere, cît să se umple un raft de bibliotecă, pentru că da, are format de carte (ura!), dar e unul atipic, ceea ce nu e rău, dacă nu ai obsesia să-ți fie cărțile ordonate la cotor. :P

Hîrtia! La cît am blestemat Poliromul pentru jegul de hîrtie pe care-l folosește (inclusiv, dacă tot vorbim de proza scurtă, pentru Best Of. Proza scurtă a anilor 2000, care e o antologie!), revista asta e o gură de aer proaspăt. Și să mai zic și de marginea albă din interior (habar n-am cum se numește în termeni tehnici), care-ți permite să citești fără să rupi cartea din cotor, dar și de (tehno)redactare și corectură, pe care am ajuns, iată, să le apreciem cînd sînt făcute ca lumea, ca și cum ar fi un bonus.

Revista are și fotografii, în numărul ăsta, ale lui Claudiu Popescu, dar fiind alb/negru, unele mi se pare că n-au ieșit foarte grozav pe hîrtie (dar se pot vedea foarte bine aici). Ideea îmi place.

Și două chestii cu minus: una e probabil din neatenție – nu e datată (sau nu-mi dau eu seama unde?) și una din necesitate – paginile de reclamă de la început, care se bat cap în cap cu restul. Înțeleg și accept, chiar dacă nu-mi place.

All in all, mi-a plăcut și-o recomand, înțeleg că tocmai se reeditează. Și aștept numărul din septembrie, care sper să aibă proze străineze altfel decît de limbă engleză (pentru că pe alea le citesc eu by default, așa că vreau să mai testez și altceva).

Ați citit? V-a plăcut?

La plajă cu Bill Bryson

Eu sînt unul dintre (presupun) puținii cărora nu le place la plajă. Îmi place marea, îmi place nisipul, să le văd, să și înot, mă bucur că le am aici aproape, dar nu țin să fiu bronzată (și deci nu sînt aproape niciodată, decît din greșeală). Nu suport să stau la soare, și chiar dacă stau, sînt exclusiv sub umbrelă, iar o zi la plajă e aproape peste puterile mele, mai ales de cînd cu mămicia, cînd asta implică pregătiri minuțioase înaintea plecării, asigurat distracție și supraveghere copil, făcut față mîrîielilor de după. Așa că simpatizez total cu Bill Bryson, și dacă mai sînteți de-ăștia de nu vă dați în vînt după plajă, ridicați mîna, facem o petiție ceva, că tot e la modă.

A day at the beach

Every year, about this time, my wife wakes me up with a playful slap and says, “I have an idea. Let’s drive for three hours to the ocean, take off most of our clothes, and sit on some sand for a whole day.”
“Why?” I will say warily.
“It will be fun,” she will insist.
“I don’t think so,” I will reply. “People find it disturbing when I take my shirt off in public. I find it disturbing.”
“No, it will be great. We’ll get sand in our hair. We’ll get sand in our shoes. We’ll get sand in our sandwiches and then in our mouths. We’ll get sunburned and windburned. And when we get tired of sitting, we can go for a dip in water so cold it actually hurts. At the end of the day, we’ll head home at the same time as 37,000 other people and get in such a traffic jam that we won’t get home till midnight. I can make interesting observations about your driving skills, and the children can pass the time sticking each other with sharp objects. It will be such fun.” The tragic thing is that because my wife is English, and therefore beyond the reach of reason where saltwater is concerned, she really will think it’s fun. Frankly, I have never understood the British attachment to the beach.
So when, last weekend, my wife suggested that we take a drive to the ocean, I put my foot down and said, “Never – absolutely not,” which is of course why we ended up, three hours later, at Kennebunk Beach in Maine.
On arrival, our youngest – I’ll call him Jimmy in case one day he becomes a lawyer – surveyed the scene and said, “OK, Dad, here’s the situation. I need an ice cream cone, an inner tube, a deluxe pail and shovel, a hot dog, some candy, an inflatable raft, scubadiving equipment, my own waterslide, a cheese pizza with extra cheese, and a bathroom.”
“They don’t have those things here, Jimmy,” I chuckled.
“I really need the bathroom.”
I reported this to my wife.
“Then you’ll have to take him to Kennebunkport,” she said serenely from beneath a preposterous sun hat.
By the time we found a bathroom, little Jimmy didn’t need to go any more, so we returned to the beach. By the time we got there, some hours later, I discovered that everyone had gone off for a swim, and there was only one half-eaten sandwich left. I sat on a towel and nibbled at the sandwich.
“Oh look, Mommy,” said number two daughter gaily when they emerged from the surf a few minutes later. “Daddy’s eating the sandwich the dog had.”
“Tell me this isn’t happening,” I began to whimper.
“Don’t worry, dear,” my wife said soothingly. “It was an Irish setter. They’re very clean.”
I don’t remember much after that. I just took a little nap and woke up to find that Jimmy was burying me up to my chest in sand – which was fine, except that he had started with my head – and I got so sunburned that a dermatologist invited me to a convention in Cleveland the following week as an exhibit.
We lost the car keys for two hours, the Irish setter came back and stole one of the beach towels and then nipped me on the hand for eating his sandwich, and number two daughter got tar in her hair. It was a typical day at the beach in other words.
“That was wonderful,” said my wife. “We have to do that again soon.”
And the heartbreaking thing is she really meant it.

(Bill Bryson, Notes From A Big Country)

Cu designul la metrou

V-am zis cu ceva timp în urmă cum TMB – acest Metrorex barcelonez, se implică în treburi culturale, în speță atunci vorbeam de un concurs de proză scurtă online.

De data asta e vorba de design. Dacă vă nimeriți pînă la aproximativ sfîrșitul lunii în Barcelona, puteți vedea rezultatul proiectului / concurs Paradigme utopice ale orașului viitorului, organizat de TMB și Tîrgul de Artă Contemporană Swab, gîndit în așa fel încît să coincidă cu Design Week, Primavera Sound și Sonar Festival. Scările din 15 stații de metrou au fost decorate de studenții școlilor de design din Catalunya, plus, pentru prima dată, invitate școli internaționale din Anglia, Argentina, Canada sau Hong Kong.

Aici se pot vedea toate designurile. Cred că preferatul meu e cel al școlii Serra i Abella  din Hospitalet – Viața pe insule suspendate în spațiu.

Și cîteva fotografii pescuite de pe Instagram:

A photo posted by SWAB ART FAIR (@swabartfair) on

A photo posted by @ivonnefm on

A photo posted by Anna Fabo (@annafabbb) on

A photo posted by Luis Urea (@elsenormopa) on

A photo posted by Jessica (@barcelonablonde) on

Luna în care am citit doar proză scurtă

aka Ce-am mai citit (12)

După cum anunțasem deja, mai fiind pe plan internațional luna prozei scurte, am ținut să fac experimentul ăsta, de a citi doar proză scurtă timp de o lună. În principiu pare un lucru foarte realizabil, cu diferența că dacă un roman te absoarbe și poți sta și jumătate de zi cufundat în lectură, cu proza scurtă e un pic diferit, are altă dinamică, simți nevoia să te oprești după fiecare povestire, să respiri între ele, să le mai digeri un pic. Cel puțin așa e în cazul meu. Și să mai spun că nici nu sînt o mare cititoare de proză scurtă, dar nici n-o resping, mă încadrez în medie, să zicem. Am citit 4 cărți, probabil aș fi putut și mai multe dacă-mi făceam din asta un scop, dar care mai era farmecul? Către sfîrșitul lunii deja mă simțeam ca la școală, cu lista de lecturi obligatorii sub nas, aveam chef să încep un roman, orice, doar pentru diversitate (motiv pentru care am și îngurgitat rapid o nonficțiune). Ca de obicei, anglo-saxonii predomină, m-am resemnat la gîndul că orice-aș face tot la ei trag, deci nici nu mă mai scuz.

Așadar, în ordine:

Tenth of December / George Saunders (2013) ☆☆☆
De cînd a apărut, cartea asta a fost prin toate topurile și recomandările posibile, ba am găsit-o chiar într-o listă cu cele mai amuzante cărți, ceea ce mi se pare un pic forțat, fiindcă multe povestiri sînt de-a dreptul dramatice, și nu-i neg calitățile umoristice, doar că e departe de a fi amuzantă ca scop în sine. Ca tematică, Saunders se învîrte în universul american, așa cum ne e prezentat de multe ori în ficțiune (în special filme și TV), cu credite ipotecare și soldați întorși de pe front care nu știu cum să se reintegreze, boli mintale și răpiri, dar are un aer destul de distopic și SF în multe dintre povestiri (fete ajunse în America via trafic pot fi cumpărate ca decor pentru gazon, teste pentru medicamente efectuate în închisori experimentale etc.) De departe, cea mai bună (există, se pare, un consens general în privința asta) e prima povestire, Victory Lap, poate fi citită online (de fapt majoritatea povestirilor au apărut în The New Yorker de-a lungul timpului și au fost adunate ulterior în această colecție). Netradus încă în română, dar poate poate.

Oameni / Mihai Mateiu (2011) ☆☆
Deja citisem 3 povestiri din Oameni în antologia Best of. Proza scurtă a anilor 2000, atunci cînd am și decis că vreau să citesc volumul ăsta. Din păcate, pe cît de mult mi-au plăcut 2 dintre povestiri, Bunica murind și Vînătorul (dovadă că Marius Chivu a avut mînă bună cînd le-a selectat pentru antologie), pe atît de puțin interesante mi s-au părut celelalte. Mihai nu excelează ca stilist (cum face Saunders, am uitat să menționez mai sus), dimpotrivă, am cîrcotit și i-am găsit hibe de multe ori, dar ca subiecte, povestirile lui sînt ofertante.


A Good Man is Hard to Find and Other Stories / Flannery O’Connor (1953)
☆☆☆☆
O’Connor a fost o surpriză pentru mine, scrie (a scris, mă rog, a răposat de tînără, la doar 39 de ani) o proză extrem de lucidă, foarte sudistă ca subiect și întotdeauna with a twist. Adică sînt genul ăla de povestiri din care nu poți să te oprești pe la mijloc și să le abandonezi, pentru că știi că la final se întămplă ceva neașteptat și care schimbă total toată povestea. Proza ei e mai întunecată, nu degeaba e încadrată la Southern Gothic, personajele sînt puțin spre deloc plăcubile, unele de-a dreptul enervante sau hidoase, iar situațiile aproape întotdeauna extreme. Mi-au plăcut multe povestiri din volum, de fapt nu știu dacă a fost vreuna care să nu îmi placă. N-am găsit-o tradusă în română.

After Rain / William Trevor (1996) ☆☆☆☆
La Trevor am ajuns via Claire Keegan, care a fost comparată cu el, și m-am gîndit că dacă ea mi-a plăcut atît de mult, musai să-mi placă și el (irlandez, extrem de prolific și ca romancier și ca scurt prozist, mult premiat, finalist Man Booker de multe ori). Și da, mi-a plăcut (nu la fel de mult ca Keegan, totuși), mi-a amintit cumva de Alice Munro. Multe, dacă nu chiar toate dintre povestirile lui, se învîrt în jurul familiei, în toate combinațiile posibile. Sînt molcome, nu se întîmplă aproape nimic ieșit din comun, și sîntem mereu în Irlanda rurală, Dublin sau Londra. The Piano Tuner’s Wives și A Day cred că sînt preferatele mele, deși, din nou, nu-mi amintesc de vreuna care să nu-mi fi plăcut. Trevor e tradus în română cu cîteva romane.

Și ca să închei de tot cu experimentul proza scurtă, m-am uitat peste ce-am mai citit în ultimii ani și vă recomand așa (am scos din calcul Cehov, Marquez și alții ca ei):

* Claire Keegan / Walk The Blue Fields
* Adriana Bittel / Cum încărunțește o blondă (reeditată anul trecut parcă, deci de găsit)
* Lydia Davis / Varieties of Disturbance
* Yoko Ogawa / Three Novellas (OK, nu-s povestiri, sînt nuvele, dar ne încadrăm la proză mai scurtă :P)
* Alice Munro / Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage (se găsește tradusă)
Ha, doar femei! Fără intenție, promit! :)

Și, bineînțeles, nu uitați de Best of. Proza scurtă a anilor 2000 / Marius Chivu (editor) și de nou apăruta revistă de proză scurtă Iocan, despre care aștept impresii de la cei care și-au cumpărat-o / citit-o.

The Bookshop Band – cîntece inspirate din cărți

Despre piese inspirate din cărți s-a auzit și scris destul de mult. Le știți voi (cred): 1984 (Bowie), The Ground Beneath Her Feet (U2), Romeo and Juliet (Dire Straits) etc. etc. Dacă vreți o listă detaliată, poftim aici.

Dar poate că despre o trupă care cîntă exclusiv muzică inspirată din cărți încă nu știați. Și eu am aflat abia de cîteva zile, fiți pe pace. The Bookshop Band = Beth Porter și Ben Please. Compun și cîntă (chitară, vioară, violoncel, ukulele – din cîte am văzut eu) cîntece inspirate din cărți și sînt de găsit în librării, la evenimente și lansări, biblioteci și festivaluri literare, în principal în Anglia, dar și prin Europa. Deja au peste 100 de piese, pe site au o listă cu toate, cu sursă de inspirație, versuri și videoclipuri, acolo unde e cazul. Ce mă surprinde pe mine un pic e că sînt tot felul de autori și cărți, de la clasici la moderni, de peste tot din lume: Lewis Caroll, Shakespeare, Rushdie, Rachel Joyce, John Green, Elif Shafak sau Aarto Passilinna, pe care chiar nu mă așteptam să-l găsesc pe listă.

Ăsta e un cîntec inspirat din cartea Paulei McLain, The Paris Wife

*

Unul inspirat de The Luminaries, de Eleanor Catton, Man Bookerița de acum cîțiva ani


*
Și cel mai recent cîntec, Once Upon A Time, compus în întregime din primele fraze din cărți celebre. Ia vedeți dacă le ghiciți (eu n-am avut răbdare, am trișat și m-am uitat la descrierea videclipului).

***
Vezi și Baking Fiction – mîncare inspirată din cărți.

Din Spania, cu drag (7)

Hehe, de mult n-am mai transmis de pe plaiuri iberice, așa că poftiți niște linkuri:

* Începem încet, dar sigur, cu o “căsuță” mediteraneană, La Casa Del Acantilado, în Granada. Arhitecții sînt de la un studio din Madrid, clienții – un cuplu tînăr cu copil. Mă scuzați, ce cuplu tînăr are posibilitățile astea?! :((

* Continuăm cu 40 locuri din Spania mai puțin (sau deloc) cunoscute – dacă vreodată sînteți în pană de idei. Eu am senzația că și să trăiești o viață doar în Spania, și tot nu apuci să vezi tot ce-i fain de văzut.

* 13 motive să fii vegetarian în Spania aka 13 mîncăruri autohtone, de la gazpacho la churros, plus altele de care probabil n-ați auzit încă.

* Cele mai populare nume date copiilor în ultimii ani. Pe plan general, Lucía și Hugo. În Barcelona, Martina și Marc.

* Cele mai bune aplicații spaniole, de la gestionat finanțe, la căutat medici și spitale, Social Diabetes (premiată și se pare foarte utilă, tradusă în 11 limbi), vînzări/cumpărări (singura pe care eu o folosesc) etc.

* María Peñil Cobo, o artistă spaniolă care locuiește acum în SUA, cultivă bacterii cu care ulterior creează mici opere de artă, gen:

* Alfonso Aguirre a ajuns să picteze cu vin din greșeală. I-a plăcut, așa că a continuat.

Atît pentru azi. Adéu!

Load More