Grădinărești: protagonistul săptămînii

Sînt sigură că mureați de curiozitate să știți ce mai face fata mea la gradiniță în grupa mică, așa că nu mai prelungesc suspansul. Răspunsul e: bine, mersi!

De fapt voiam să vă spun despre o chestie mișto pe care o fac copiii la grădi, nu știu dacă în fiecare an (am senzația că da). Săptămînal, unul dintre copii este protagonist, așa se numește proiectul, protagonistul săptămînii, asta înseamnă că toți colegii / educatorii ajung să îl cunoască mai bine. Părintele primește cu o săptămînă înainte un set de instrucțiuni, plus o plasă mare de la Ikea, în care luni dimineața cară de voie jucăriile, cărțile, CD-urile preferate ale copilului, pe care el/ea le va împărți cu colegii în săptămîna în curs. Sigur, totul cu cap și cu măsură, în momentele special destinate. Nu doar că le împarte, dar le și povestește colegilor despre ele, de unde le are, le arată cum funcționează etc. Pe lîngă asta, educatoarea lipește undeva pe un perete 5-6 poze cu copilul, de cînd era mic, pînă în zilele noastre, singur sau cu familia și prietenii. În altă zi, protagonistul le povestește celorlalți despre mîncarea lui preferată (fel I, II, desert), în alta le spune ce îl face fericit și ce îl întristează și discută toți despre ce ar putea face ca să depășească momentele de supărare. Totul culminează cu un album personalizat pe care îl face împreună cu colegii, care-l desenează așa cum îl percep ei, ba se mai și semnează artistic, după posibilități.

De unde anul trecut pe vremea asta aveam mari emoții despre cum se va descurca prunca la grădiniță, pe toate planurile, dar mai ales lingvistic, iat-o acum în stare să priceapă și să vorbească de toate, ba uneori se mai și enervează cînd vorbește cu noi în catalană și nu sîntem în stare să-i răspundem pe măsură, eh!

Cam așa arată ea în viziunea colegilor (presupun că era îmbrăcată în roz în ziua cu pricina):

Și un autoportret al artistei la tinerețe:

Hamilton. Alexander Hamilton

Constat, cu surpindere, că nu v-am povestit despre obsesia muzicală a anului în curs, pe numele ei de scenă, Hamilton.

Anul trecut prin toamnă, la Jimmy Fallon în emisiune a venit un băiat care a povestit despre musicalul de succes pe care l-a creat și în care joacă, și pe urmă s-a luat la întrecere în freestyle cu alt băiat din Roots, trupa care prestează la Jimmy, după cum rezultă din videoclipul de mai jos.

După ce am rămas excelent impresionată, am cam uitat de el pînă înainte de nebunia cu Star Wars, cînd tot la Jimmy Fallon, a venit J.J. Abrams care a povestit despre întîlnirea lui cu Lin-Manuel Miranda (băiatul formidabil de mai sus) și cum au ajuns ei să colaboreze pentru muzica din Star Wars. Atunci mi-am zis că musai să caut mai multe despre băiatul ăsta genial, pe care îl vom numi în continuare Lin pentru că e mai simplu. Așa am aflat că în 2009 a fost invitat la Casa Albă, împreună cu alți artiști de nișă, unde a prezentat prima piesă din ceea ce urma să fie peste 6 ani musicalul (hip-hop) Hamilton, despre Alexander Hamilton (the founding father without a father), domnul de pe bancnota de 10 de dolari. (De observat reacția soților Obama).

Iar după alte cîteva luni, Hamilton a cîștigat premiul Grammy, ocazie cu care am văzut și o mică sevență din musical (omg!) care a avut o viață scurtă pe YouTube și abia atunci mi-a picat fisa cu Spotify. Bineînțeles că musicalul era acolo, bine-mersi, aproape 2 ore și jumătate. Nu mai știu să zic de cîte ori l-am ascultat din februarie încoace, prima oară cu Wikipedia deschisă, ca să fac toate conexiunile, la urma urmei e o lecție de istorie a Americii. Dacă vă întrebați cum a ajuns să-mi placă un musical hip-hop despre un personaj istoric, mai bine să ne întrebăm înainte cît de nerdy trebuie să fii ca să iei cu tine în vacanță o carte de istorie (și anume Alexander Hamilton, de Ron Chernow) de cîteva sute de pagini. Asta a făcut Lin în luna de miere, de unde i-a venit și ideea musicalului. Să spunem în trecere că omul are la activ un Tony (cel mai prestigios premiu în lumea teatrului american) pentru In The Heights, pe care l-a cîștigat în 2009, Grammy în 2009 și 2016, Pulitzer în 2016, iar pentru Hamilton, întrebarea nu e dacă va cîștiga anul ăsta la Tony Awards, ci cîte premii (16 nominalizări, parcă).

Dacă citiți presă culturală americană e imposibil să nu fi găsit măcar o referință la Hamilton în ultimele 6 luni, cel puțin. Ce-l face special, pe lîngă că e genial (trust me, dă dependență) și e primul musical hip-hop despre un personaj istoric, e faptul că aproape întreaga distribuție e formată din actori de culoare sau latino-americani, în condițiile în care vorbim despre figuri importante ale istoriei americane în secolul 18.

În aprilie a apărut și cartea, Hamilton: The Revolution, în care, pe lîngă libret, avem și toată povestea, de la începuturi, cînd era abia o idee, pînă în prezent, cînd e deja un fenomen cultural, cum a ajuns Lin (fiu de emigranți) să se identifice cu Hamilton (emigrant el însuși), ce l-a inspirat (rapperi cunoscuți sau nu, Beatles, musicaluri faimoase, West Wing sau Leslie Knope), cum a scris și a rescris piesele, în așa fel încît să pună în valoare actorii și vocile lor. Ca o fană ce sînt, bineînțeles că am comandat-o și citit-o asap, și, dacă n-ar fi totuși destul de mulți expați americani în Spania, mi-ar fi plăcut să cred că-s prima din Spania care a citit cartea, dar așa mă mulțumesc să sper c-am fost prima româncă (scuzați lipsa de modestie :P).

Spectacolul e sold-out pe un an, cam așa, nu-mi fac iluzii că o să ajung vreodată să-l văd, cel puțin nu în distribuția actuală, dar dacă vreți să-mi faceți un cadou, nu mă supăr. :))

3 dintre piesele mele favorite (din păcate, de pe YouTube apar și dispar uluitor de repede, dacă aveți Spotify sau ceva similar sigur găsiți):



Postcards: Sitges

***

Sitges e un orășel catalan care ține de provincia Barcelona și dacă nu ar suna extrem de stupid, am putea să-i spunem stațiune, pentru că e aproape exclusiv turistic (17 plaje, 3 porturi sportive). E o localitate tipic mediteraneană, cu case albe, străduțe înguste și pietruite și bodegi la tot pasul. Sitges a fost comparat cu Saint Tropez, și datorită climei, dar și pentru faptul că este un oraș scump, cu proprietăți egale ca valoare cu unele dintre cele mai scumpe ale Europei. Aproape o treime dintre cei aproximativ 28.000 de rezidenți sînt bogătași europeni ai căror copii studiază la școli internaționale din zonă. Din Barcelona se ajunge foarte ușor, cu trenul, în aproximativ 40 de minute.

Cu proza scurtă la metrou

Am văzut că a prins impulsul meu cu short stories, unii s-au pus pe citit proză scurtă, alții pe scris despre, alții pe amîndouă, foarte bine! Ca să vedeți cum se aliniază astrele, cititind știrile locale, aflu că rețeaua de transport public din Barcelona (TMB) organizează chiar un concurs pe tema asta. Între 13 aprilie și 17 mai (o coincidență involuntară cu short story month, presupun) are loc a 10-a ediție a concursului de proză scurtă online, care, foarte deștept gîndit, așa încît să fie loc pentru toate preferințele în materie de social media, are 4 categorii: povestire (unde participanții se loghează cu un pseudonim și uploadează o povestire proprie inspirată de călătoria cu autobuzul sau metroul), InstaPovestire (o fotografie din computer, FB sau Instagram), Sant Jordi Tweet (categoria asta e foarte faină pentru că participanții trebuie să-și imagineze legenda Sfîntului Gheorghe cu dragonul, cavalerul și prințesa în secolul 21 și să o pună într-un singur tweet), iar pentru cei care încep să butoneze imediat ce urcă în metrou, un dialog pe WhatsApp între două personaje.

Premiile nu-s deloc de neglijat: tablete, ebooks, cărți, cursuri de creative writing, invitații la cel mai mare festival de teatru, plus reduceri în diverse locuri.

V-am scris despre concurs pentru că mi se pare o idee foarte faină de campanii, care cred că se poate adapta foarte ușor oriunde. Amatori de povestiri, tweeturi, conversații pe WhatsApp și fotografii sînt peste tot, sponsori s-ar găsi, și nici măcar nu-i musai să fie organizat de vreo companie de transport (îmi imaginez, de exemplu, că în România companiile de telefonie sînt mult mai puternice financiar).

Dacă înțelegeți catalană (sau dacă vreți măcar să vedeți pozele), aici sînt finaliștii de anul trecut. Iar aici, în curs de actualizare, participanții de anul ăsta.

Despre Sant Jordi, cu întîrziere

(Dacă nu știți ce e Sant Jordi, citiți asta prima dată.)

Spre deosebire de anii trecuți, anul ăsta nu m-am entuziasmat prea tare de Sant Jordi. Nici măcar nu am cumpărat cărți – totuși, în apărarea mea, am cumpărat un volum de Shakespeare cu cîteva zile înainte, din motiv de 400 de ani de la moarte, deși frumos din partea mea ar fi fost, dacă tot locuiesc în Spania, să citesc într-un final Don Quijote. Poate altă dată.

Sigur că de ieșit, am ieșit, ne-am plimbat și am admirat, mai de la distanță așa, eu nu-s genul care să mă înghesui, ba chiar sînt agorafobă, deci mă țin departe de mulțimi, chiar dacă e vorba de cărți. Ca de obicei, Rambla și Passeig de Gràcia au fost pline-ochi de tarabe cu cărți și vînzători de trandafiri, dar practic orice piațetă sau colț de stradă au fost pretext pentru un pic de negoț. Cum ziceam, ne-am plimbat, mai ales cu scop, am ajuns special pînă la Casa Battló, pentru că anul ăsta a fost decorată special pentru Sant Jordi.

Nu cred că răzbate pînă în România impactul pe care ziua asta îl are asupra pieței de carte, dar vă spun că e imens. Cam jumătate din vînzarea de cărți pe un an din Catalunya se întîmplă pe 23 aprilie. Peste 100 de scriitori au avut anul ăsta sesiuni de autografe pe toată durata zilei, și asta doar în Barcelona. Iar în ce privește titlurile cele mai vîndute, am pescuit de pe net informația că Paula Hawkins și Víctor Amela (cîștigătorul premiului Ramon Llull – cel mai prestigios premiu de literatură catalană – în 2016) au fost cei mai vînduți autori. Cei mai vînduți autori, în ansamblu vorbind, sînt spanioli și catalani, cu excepția Fetei din tren a lui Hawkins, nu știu ce-i cu fascinația asta pentru ea. Iar la nonficțiune, singura străineză infiltrată, deși mă așteptam să fie Svetlana Aleksievici, e Marie Kondo. Ăsta e un lucru surprinzător pentru mine, în sensul că în România mi s-ar părea aproape de neconceput ca cele mai vîndute titluri, ficțiune și nonficțiune, să fie românești. (Să nu credeți că nu se traduce în Spania – ba da, de exemplu Man Bookerul de anul trecut e deja în librării de ceva vreme). Dacă sînteți curioși, aici e o listă exhaustivă cu ce s-a vîndut de Sant Jordi.

Vă las cu niște poze pe care le-am cules de pe net, cu excepția primeia (Casa Battló), care-mi aparține.

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by VadebikeBcn (@vadebikebcn) on

A photo posted by Daniel Juárez (@menet61) on

A photo posted by toti6869 (@toti6869) on

2 în 1: All You Can Read & Short Story Month

Ce e cu titlul ăsta în engleză, vă întrebați, și pe bună dreptate. Să le luăm pe rînd.

1. All You Can Read e o emisiune la Radio Seven (dacă nu știați de radio, nici o problemă, e destul de nou), căreia eu i-am făcut o vagă reclamă pe FB sub forma unui link, chiar cînd a apărut, dar probabil printre poze cu bebeluși, pisici și brazi de Crăciun (noroc că nu era sezon de rapiță) se poate că a scăpat multora. Concret, emisiunea e realizată de Marius Chivu, în direct luni seara de la 10, după cîteva zile apare și pe site sub formă de podcast, se poate inclusiv descărca. Invitați sînt de obicei scriitori, dar nu numai, în principiu oameni care au o oarecare legătură cu cărțile.

Drept să spun eu am ascultat o singură emisiune (și două jumătăți) live, pe restul le-am ascultat mai tîrziu (de unde și partea faină cu podcastul) și ce mă miră pe mine e că nu prea se vorbește despre ea. Pe blogurile unde se scrie de obicei despre cărți & co. n-am găsit nici o referire (dacă mi-au scăpat, mea culpa), pe blogurile faimoase am văzut ceva reclamă la Radio 7, dar nu impresii concrete despre emisiune.

Mie-mi place, de-aia am și zis să vă spun despre ea; vine scriitorul în studio, Marius îl provoacă la discuții despre cărți(le lui / ei și ale altora), se ascultă muzica preferată a invitatului, iar la sfîrșit sînt cîteva întrebări de genul chestionarului lui Proust de pe vremuri din Dilema. Așa am descoperit că Mircea Cărtărescu s-a inspirat în romanele lui dintr-un tratat de parazitologie, o carte de biologie și un tratat topologic, că nu e ușor să convingi șefii unei edituri că romanul X merită publicat, chiar dacă are un Pulitzer sub aripă (B.A. Stănescu n-a reușit să aducă Sticletele la Polirom, deși Donna Tartt fusese publicată la ei anterior – a apărut în final la Litera), Dan C. Mihăilescu face niște comparații foarte faine între scriitori și simțuri (și îi place Zadie Smith, ha!), cel puțin 2 dacă nu chiar 3 invitați vorbesc de Zeruya Shalev, care e foarte pe val acum, L. Boia despre mitul Eminescu, Vintilă Mihăilescu despre Ivan Patzaichin, ba la un moment dat se face chiar și un top al celor mai arătoși poeți contemporani.

Ca muzică, am impresia că predomină Beatles, Floyd, Cohen și Dylan, foarte puține frivolități, parcă un Michael Jackson și un Marvin Gaye.

Preferații mei dintre invitații de pînă acum au fost Cătălin Tolontan, de care oricum îmi plăcea deja (are un debit verbal extraordinar, dar în același timp reușește și să fie super-coerent, plus că e un mare cititor, se și vede asta în unele articole) și Radu Paraschivescu, care e așa un tip jovial, îți vine să te împrietenești pe loc cu el, și care și-a ales cea mai faină muzică (așa am descoperit Home By The Sea de la Genesis). Și dacă m-ar întreba Marius pe cine aș vrea să mai invite în emisiune, aș zice de Matei și Filip Florian (separat!), Radu Pavel Gheo, Lavinia Braniște, Cătălin Ștefănescu, Vasile Ernu, Simona Sora și mă mai gîndesc. Ah, da! Ovidiu Verdeș.

Două lucruri am de criticat (constructiv :P): 1) muzica din fundal e un pic deranjantă, e un loop enervant, deși probabil dacă ești atent la dialog se poate ignora. 2) faptul că nu se menționează piesa și trupa, doar “ascultăm una dintre piesele preferate ale lui Cutărescu”. Big NO-NO!

Ah, da. Și vedeți că pe Facebook e cu premii în cărți, autografe, chestii.

2. Short Story Month

Ca să nu ziceți că n-ați știut, cum a fost cu Women History Month în martie, aflați că mai e luna prozei scurte, de unde rezultă că eu mă bag (în speranța că termin volumul 3 din Prietena mea genială pînă atunci). Am deocamdată pe lista lungă William Trevor, George Saunders, Colm Tóibín, Katherine Mansfield, Alice Munro, plus un român, probabil Mihai Mateiu, și un spaniol sau sud-american (să văd dacă am ceva proză scurtă în spaniolă, că nu știu). În final văd eu ce aleg, vedem la sfîrșit de mai, o să scriu despre.

Dacă vă tentează, mîna sus, să vă bat la cap cu ce citiți.

Einaudi. Ludovico Einaudi

Sînt doar în trecere*, ca să vă spun de domnul ăsta. Poate-ați auzit de el, poate nu, chiar eu țin minte că l-am mai pomenit pe undeva, nu demult. Eu îl știu de vreo 3-4 ani, dar abia anul trecut am început să-l ascult mai serios.

Einaudi e italian – pianist și compozitor. Are educatie clasică de muzician, a și început cu compoziții de muzică clasică, după care s-a îndepărtat cîte un pic, și tot explorînd, a ajuns către pop, rock și diverse influențe etnice. Mie mi se pare că aduce un pic cu Philip Glass (dacă e să-l încadrăm undeva), are același aer minimalist. A compus muzică de film (pentru Intouchables de exemplu, pe care tot amîn să-l văd, deși îmi tot sare în ochi pe Netflix), iar piese de-ale lui au apărut în multe seriale, aproape imposibil să nu vă fi întîlnit măcar o dată cu vreuna.

L-am văzut aseară în concert. Abia după ce mi-am luat biletul, acum vreo 5 luni, mi-am dat seama că va fi parte a turneului Elements (cel mai recent album), nu știam încă albumul, era recent apărut, mi se părea ciudat să fie cu mai mulți muzicieni, așteptam pian gol și atît. Între timp am ascultat albumul, am decis că-mi place, ba chiar foarte mult, iar drept să spun băieții ăștia 5 cu care cîntă el în concert (pe care nu i-am găsit nicăieri pe net, italieni după nume) sînt absolut fenomenali, cred că nu e unul care să nu cînte la cel puțin 4 instrumente, dintre care multe (ciudate și fascinante) de percuție.

Dacă prindeți pe undeva prin lume ocazia (mă tem că în România nu ajunge în grabă, eventual la Bogata?), nu ezitați. Sigur, ideal ar fi să-l ascultați înainte (începeți dacă vreți cu Divenire, I giorni, Le onde, Una mattina – printre cele mai cunoscute).

Four Dimensions e probabil piesa cea mai ascultată de mine de pe albumul ăsta:

Și una mai dinamică (Elements), să nu aveți impresia că e muzică de adormit copiii (deși ar putea). Ascultați-o pînă la capăt ca să vedeți ce fain progresează (e un omagiu adus mentorului său). Filmarea nu e prea grozavă, din păcate.

Și pentru că la mine în cap multe lucruri se combină, ieri în timpul concertului (care a avut și cîteva efecte vizuale excelent încorporate – Einaudi zice că la albumul ăsta a fost inspirat de miturile creației, tabelul lui Mendeleev, geometria euclidiană, forme, sunet, culoare, scrierile lui Kandinski – mîna sus cine știa și că a fost un scriitor prolific, eu nu!) mă gîndeam că muzica lui se potrivește de minune cu a) filmul A Beautiful Mind (sînt niște cadre care se potrivesc la fix, videoclip nu alta); b) cartea altui italian, de care am impresia că n-am apucat să pomenesc, Carlo Rovelli, un fizician care a scris Seven Brief Lessons On Physics (pe înțelesul muritorilor), și care are un site de toată frumusețea.

* Pînă la urmă m-am lungit.

Din Spania, cu drag (6)

* Acum vreo săptămînă a avut premiera Julieta, cel mai recent film al lui Almodovar, bazat pe povestiri de Alice Munro. Din cauză că e unul dintre numele vehiculate în Panama Papers, Almodovar și-a anulat turneul de promovare, dar filmul pare să se descurce binișor și fără, deocamdată.

* Ca să rămînem în aceeași sferă, o listă cu 9 seriale spaniole care dau dependență. Eu am văzut două, Gran Hotel și El tiempo entre costuras (cu una dintre cele două actrițe din filmul Julieta, de care aminteam mai sus), dar aș vrea musai să văd și Velvet.

* Ah, și n-am terminat cu serialele. Netflix urmează să producă primul serial original spaniol, despre care deocamdată nu se știu foarte multe lucruri, decît că printre producători sînt cei care au lucrat la Gran Hotel și Velvet, va fi un serial de epocă, cu acțiunea amplasată în Madrid și are în centru un grup de femei.

* Primăria orașului Valencia a decis prin vot schimbarea numelui orașului în… València :), pentru promovarea și păstrarea limbii valenciene.

* Pe plan artistic, v-o prezentăm pe María Picassó (eh? vreo urmașă, cine știe), o catalană pasionată de pictura geometrică și seriale, de unde rezultă portrete de personaje, cum ar fi de exemplu Jon Nieve :))

Pe situl ei se găsesc multe alte personaje, din GoT, The Office, Downton Abbey etc.

Adéu!

Load More