Cu designul la metrou

V-am zis cu ceva timp în urmă cum TMB – acest Metrorex barcelonez, se implică în treburi culturale, în speță atunci vorbeam de un concurs de proză scurtă online.

De data asta e vorba de design. Dacă vă nimeriți pînă la aproximativ sfîrșitul lunii în Barcelona, puteți vedea rezultatul proiectului / concurs Paradigme utopice ale orașului viitorului, organizat de TMB și Tîrgul de Artă Contemporană Swab, gîndit în așa fel încît să coincidă cu Design Week, Primavera Sound și Sonar Festival. Scările din 15 stații de metrou au fost decorate de studenții școlilor de design din Catalunya, plus, pentru prima dată, invitate școli internaționale din Anglia, Argentina, Canada sau Hong Kong.

Aici se pot vedea toate designurile. Cred că preferatul meu e cel al școlii Serra i Abella  din Hospitalet – Viața pe insule suspendate în spațiu.

Și cîteva fotografii pescuite de pe Instagram:

A photo posted by SWAB ART FAIR (@swabartfair) on

A photo posted by @ivonnefm on

A photo posted by Anna Fabo (@annafabbb) on

A photo posted by Luis Urea (@elsenormopa) on

A photo posted by Jessica (@barcelonablonde) on

Luna în care am citit doar proză scurtă

aka Ce-am mai citit (12)

După cum anunțasem deja, mai fiind pe plan internațional luna prozei scurte, am ținut să fac experimentul ăsta, de a citi doar proză scurtă timp de o lună. În principiu pare un lucru foarte realizabil, cu diferența că dacă un roman te absoarbe și poți sta și jumătate de zi cufundat în lectură, cu proza scurtă e un pic diferit, are altă dinamică, simți nevoia să te oprești după fiecare povestire, să respiri între ele, să le mai digeri un pic. Cel puțin așa e în cazul meu. Și să mai spun că nici nu sînt o mare cititoare de proză scurtă, dar nici n-o resping, mă încadrez în medie, să zicem. Am citit 4 cărți, probabil aș fi putut și mai multe dacă-mi făceam din asta un scop, dar care mai era farmecul? Către sfîrșitul lunii deja mă simțeam ca la școală, cu lista de lecturi obligatorii sub nas, aveam chef să încep un roman, orice, doar pentru diversitate (motiv pentru care am și îngurgitat rapid o nonficțiune). Ca de obicei, anglo-saxonii predomină, m-am resemnat la gîndul că orice-aș face tot la ei trag, deci nici nu mă mai scuz.

Așadar, în ordine:

Tenth of December / George Saunders (2013) ☆☆☆
De cînd a apărut, cartea asta a fost prin toate topurile și recomandările posibile, ba am găsit-o chiar într-o listă cu cele mai amuzante cărți, ceea ce mi se pare un pic forțat, fiindcă multe povestiri sînt de-a dreptul dramatice, și nu-i neg calitățile umoristice, doar că e departe de a fi amuzantă ca scop în sine. Ca tematică, Saunders se învîrte în universul american, așa cum ne e prezentat de multe ori în ficțiune (în special filme și TV), cu credite ipotecare și soldați întorși de pe front care nu știu cum să se reintegreze, boli mintale și răpiri, dar are un aer destul de distopic și SF în multe dintre povestiri (fete ajunse în America via trafic pot fi cumpărate ca decor pentru gazon, teste pentru medicamente efectuate în închisori experimentale etc.) De departe, cea mai bună (există, se pare, un consens general în privința asta) e prima povestire, Victory Lap, poate fi citită online (de fapt majoritatea povestirilor au apărut în The New Yorker de-a lungul timpului și au fost adunate ulterior în această colecție). Netradus încă în română, dar poate poate.

Oameni / Mihai Mateiu (2011) ☆☆
Deja citisem 3 povestiri din Oameni în antologia Best of. Proza scurtă a anilor 2000, atunci cînd am și decis că vreau să citesc volumul ăsta. Din păcate, pe cît de mult mi-au plăcut 2 dintre povestiri, Bunica murind și Vînătorul (dovadă că Marius Chivu a avut mînă bună cînd le-a selectat pentru antologie), pe atît de puțin interesante mi s-au părut celelalte. Mihai nu excelează ca stilist (cum face Saunders, am uitat să menționez mai sus), dimpotrivă, am cîrcotit și i-am găsit hibe de multe ori, dar ca subiecte, povestirile lui sînt ofertante.


A Good Man is Hard to Find and Other Stories / Flannery O’Connor (1953)
☆☆☆☆
O’Connor a fost o surpriză pentru mine, scrie (a scris, mă rog, a răposat de tînără, la doar 39 de ani) o proză extrem de lucidă, foarte sudistă ca subiect și întotdeauna with a twist. Adică sînt genul ăla de povestiri din care nu poți să te oprești pe la mijloc și să le abandonezi, pentru că știi că la final se întămplă ceva neașteptat și care schimbă total toată povestea. Proza ei e mai întunecată, nu degeaba e încadrată la Southern Gothic, personajele sînt puțin spre deloc plăcubile, unele de-a dreptul enervante sau hidoase, iar situațiile aproape întotdeauna extreme. Mi-au plăcut multe povestiri din volum, de fapt nu știu dacă a fost vreuna care să nu îmi placă. N-am găsit-o tradusă în română.

After Rain / William Trevor (1996) ☆☆☆☆
La Trevor am ajuns via Claire Keegan, care a fost comparată cu el, și m-am gîndit că dacă ea mi-a plăcut atît de mult, musai să-mi placă și el (irlandez, extrem de prolific și ca romancier și ca scurt prozist, mult premiat, finalist Man Booker de multe ori). Și da, mi-a plăcut (nu la fel de mult ca Keegan, totuși), mi-a amintit cumva de Alice Munro. Multe, dacă nu chiar toate dintre povestirile lui, se învîrt în jurul familiei, în toate combinațiile posibile. Sînt molcome, nu se întîmplă aproape nimic ieșit din comun, și sîntem mereu în Irlanda rurală, Dublin sau Londra. The Piano Tuner’s Wives și A Day cred că sînt preferatele mele, deși, din nou, nu-mi amintesc de vreuna care să nu-mi fi plăcut. Trevor e tradus în română cu cîteva romane.

Și ca să închei de tot cu experimentul proza scurtă, m-am uitat peste ce-am mai citit în ultimii ani și vă recomand așa (am scos din calcul Cehov, Marquez și alții ca ei):

* Claire Keegan / Walk The Blue Fields
* Adriana Bittel / Cum încărunțește o blondă (reeditată anul trecut parcă, deci de găsit)
* Lydia Davis / Varieties of Disturbance
* Yoko Ogawa / Three Novellas (OK, nu-s povestiri, sînt nuvele, dar ne încadrăm la proză mai scurtă :P)
* Alice Munro / Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage (se găsește tradusă)
Ha, doar femei! Fără intenție, promit! :)

Și, bineînțeles, nu uitați de Best of. Proza scurtă a anilor 2000 / Marius Chivu (editor) și de nou apăruta revistă de proză scurtă Iocan, despre care aștept impresii de la cei care și-au cumpărat-o / citit-o.

The Bookshop Band – cîntece inspirate din cărți

Despre piese inspirate din cărți s-a auzit și scris destul de mult. Le știți voi (cred): 1984 (Bowie), The Ground Beneath Her Feet (U2), Romeo and Juliet (Dire Straits) etc. etc. Dacă vreți o listă detaliată, poftim aici.

Dar poate că despre o trupă care cîntă exclusiv muzică inspirată din cărți încă nu știați. Și eu am aflat abia de cîteva zile, fiți pe pace. The Bookshop Band = Beth Porter și Ben Please. Compun și cîntă (chitară, vioară, violoncel, ukulele – din cîte am văzut eu) cîntece inspirate din cărți și sînt de găsit în librării, la evenimente și lansări, biblioteci și festivaluri literare, în principal în Anglia, dar și prin Europa. Deja au peste 100 de piese, pe site au o listă cu toate, cu sursă de inspirație, versuri și videoclipuri, acolo unde e cazul. Ce mă surprinde pe mine un pic e că sînt tot felul de autori și cărți, de la clasici la moderni, de peste tot din lume: Lewis Caroll, Shakespeare, Rushdie, Rachel Joyce, John Green, Elif Shafak sau Aarto Passilinna, pe care chiar nu mă așteptam să-l găsesc pe listă.

Ăsta e un cîntec inspirat din cartea Paulei McLain, The Paris Wife

*

Unul inspirat de The Luminaries, de Eleanor Catton, Man Bookerița de acum cîțiva ani


*
Și cel mai recent cîntec, Once Upon A Time, compus în întregime din primele fraze din cărți celebre. Ia vedeți dacă le ghiciți (eu n-am avut răbdare, am trișat și m-am uitat la descrierea videclipului).

***
Vezi și Baking Fiction – mîncare inspirată din cărți.

Din Spania, cu drag (7)

Hehe, de mult n-am mai transmis de pe plaiuri iberice, așa că poftiți niște linkuri:

* Începem încet, dar sigur, cu o “căsuță” mediteraneană, La Casa Del Acantilado, în Granada. Arhitecții sînt de la un studio din Madrid, clienții – un cuplu tînăr cu copil. Mă scuzați, ce cuplu tînăr are posibilitățile astea?! :((

* Continuăm cu 40 locuri din Spania mai puțin (sau deloc) cunoscute – dacă vreodată sînteți în pană de idei. Eu am senzația că și să trăiești o viață doar în Spania, și tot nu apuci să vezi tot ce-i fain de văzut.

* 13 motive să fii vegetarian în Spania aka 13 mîncăruri autohtone, de la gazpacho la churros, plus altele de care probabil n-ați auzit încă.

* Cele mai populare nume date copiilor în ultimii ani. Pe plan general, Lucía și Hugo. În Barcelona, Martina și Marc.

* Cele mai bune aplicații spaniole, de la gestionat finanțe, la căutat medici și spitale, Social Diabetes (premiată și se pare foarte utilă, tradusă în 11 limbi), vînzări/cumpărări (singura pe care eu o folosesc) etc.

* María Peñil Cobo, o artistă spaniolă care locuiește acum în SUA, cultivă bacterii cu care ulterior creează mici opere de artă, gen:

* Alfonso Aguirre a ajuns să picteze cu vin din greșeală. I-a plăcut, așa că a continuat.

Atît pentru azi. Adéu!

Perioadele mele preferate din literatură

Uite o idee pe care am pescuit-o de pe booktube (cum nu știți ce e booktube, pe ce internet trăiți?) și mi se pare foarte faină, drept pentru care, iată, o perpetuez.

Care sînt, deci, epocile mele preferate din literatură, cele despre care-mi place să citesc, pe care fie le apreciez de cînd mă știu, fie am ajuns să le apreciez odată cu vîrsta:

Luîndu-le cronologic, prima ar fi antichitatea, fără a ne încurca în detalii tehnice, de genul cînd începe și cînd se termină. În principiu îmi plac cărțile care sînt amplasate în Grecia și Roma (Imperiul Roman) antică, dar nu zic nu nici dacă vorbim un pic de Egipt. Dintre cărțile mele preferate, care-mi vin în minte fără să fac cercetări amănunțite, ar fi Quo Vadis (Henryk Sienkiewicz), pe care am citit-o adolescentă fiind – ar fi interesant de recitit, River God (Wilbur Smith), pe care am căutat-o ca disperata acum vreo 15 ani, fără să știu că a fost tradusă în română cu oribilul titlu Războinicii Nilului, The Song of Achilles / Cântul lui Ahile (Madeline Miller), pe care am citit-o cel mai recent, anul trecut parcă, și Memoriile lui Hadrian (Marguerite Yourcenar), care e una dintre cărțile mele preferate nu doar din perioada asta, ci cam din toate timpurile.

Facem un salt enorm pînă în perioada Regency în Anglia, la începutul secolului 19, unde eu personal mă opresc fix pentru Jane Austen, deși în treacăt fie spus, unii dintre cei mai buni poeți englezi au fost publicați în perioada asta.

După Regency rămînem tot în Anglia, pentru că perioada imediat următoare, epoca victoriană, e probabil una dintre preferatele mele (și a multora, presupun) din literatură. Aici îl amintesc pe Thomas Hardy cu multe romane (nu știu dacă am citit ceva de el să nu-mi placă, deși cred că Jude the Obscure e preferatul meu), Elizabeth Gaskell cu North and South, Charles Dickens cu Marile speranțe (nu sînt un fan Dickens, cred că doar romanul ăsta mi-a plăcut, restul am citit de nevoie), Vanity Fair (W. M. Thackeray), surorile Brontë, și pun și Middlemarch (George Eliot) pe listă deși încă n-am citit-o, dar vreau să și știu sigur c-o să-mi placă.

Sărim în America în anii ’20 (cu un picior în Franța și Spania, totuși), The Roaring ’20s, cum le spune istoria, ca să amintesc musai de F. Scott Fitzgerald și (mai ales) The Great Gatsby și The Beautiful and Damned și Hemingway cu The Sun Also Rises și memoriile lui pariziene, A Moveable Feast, dar să nu uităm și ficțiunea modernă bazată pe nu mai puțin faimoasele lor soții, The Paris Wife (Paula McLain) și Z: A Novel of Zelda Fitzgerald (Therese Anne Fowler). Și mi-ar plăcea să întind un pic perioada pînă în anii ’30, numai ca să pomenesc de Rules of Civility a lui Amor Towles (citiți-o pls, e foarte foarte fain scrisă – netradusă din păcate, din cîte știu).

Și dacă am ajuns aici, luăm vaporul pînă în România, pentru perioada interbelică, pentru Patul lui Procust (C. Petrescu), Concert din muzică de Bach (H.P. Bengescu), chiar și Enigma Otiliei (G. Călinescu), Eliade și Sebastian cu totul.

Sigur că-mi place să citesc și cărți din și despre alte perioade, dar dacă m-ai pune să aleg, dintre astea aș alege prima dată. Am obosit cu atîtea titluri și nume de autori, așa că aveți legătura. Luați-o ca pe o provocare, în comentarii sau pe blogurile proprii, chiar mi-ar plăcea să știu care-s perioadele voastre preferate din literatură/istorie, mai ales că eu am sărit unele faimoase, gen al doilea război mondial, evul mediu, beat generation ș.a. și m-am învîrtit aproape doar în spațiul anglo-saxon (știu, nu dați cu roșii!).

Să v-aud!

Grădinărești: protagonistul săptămînii

Sînt sigură că mureați de curiozitate să știți ce mai face fata mea la gradiniță în grupa mică, așa că nu mai prelungesc suspansul. Răspunsul e: bine, mersi!

De fapt voiam să vă spun despre o chestie mișto pe care o fac copiii la grădi, nu știu dacă în fiecare an (am senzația că da). Săptămînal, unul dintre copii este protagonist, așa se numește proiectul, protagonistul săptămînii, asta înseamnă că toți colegii / educatorii ajung să îl cunoască mai bine. Părintele primește cu o săptămînă înainte un set de instrucțiuni, plus o plasă mare de la Ikea, în care luni dimineața cară de voie jucăriile, cărțile, CD-urile preferate ale copilului, pe care el/ea le va împărți cu colegii în săptămîna în curs. Sigur, totul cu cap și cu măsură, în momentele special destinate. Nu doar că le împarte, dar le și povestește colegilor despre ele, de unde le are, le arată cum funcționează etc. Pe lîngă asta, educatoarea lipește undeva pe un perete 5-6 poze cu copilul, de cînd era mic, pînă în zilele noastre, singur sau cu familia și prietenii. În altă zi, protagonistul le povestește celorlalți despre mîncarea lui preferată (fel I, II, desert), în alta le spune ce îl face fericit și ce îl întristează și discută toți despre ce ar putea face ca să depășească momentele de supărare. Totul culminează cu un album personalizat pe care îl face împreună cu colegii, care-l desenează așa cum îl percep ei, ba se mai și semnează artistic, după posibilități.

De unde anul trecut pe vremea asta aveam mari emoții despre cum se va descurca prunca la grădiniță, pe toate planurile, dar mai ales lingvistic, iat-o acum în stare să priceapă și să vorbească de toate, ba uneori se mai și enervează cînd vorbește cu noi în catalană și nu sîntem în stare să-i răspundem pe măsură, eh!

Cam așa arată ea în viziunea colegilor (presupun că era îmbrăcată în roz în ziua cu pricina):

Și un autoportret al artistei la tinerețe:

Hamilton. Alexander Hamilton

Constat, cu surpindere, că nu v-am povestit despre obsesia muzicală a anului în curs, pe numele ei de scenă, Hamilton.

Anul trecut prin toamnă, la Jimmy Fallon în emisiune a venit un băiat care a povestit despre musicalul de succes pe care l-a creat și în care joacă, și pe urmă s-a luat la întrecere în freestyle cu alt băiat din Roots, trupa care prestează la Jimmy, după cum rezultă din videoclipul de mai jos.

După ce am rămas excelent impresionată, am cam uitat de el pînă înainte de nebunia cu Star Wars, cînd tot la Jimmy Fallon, a venit J.J. Abrams care a povestit despre întîlnirea lui cu Lin-Manuel Miranda (băiatul formidabil de mai sus) și cum au ajuns ei să colaboreze pentru muzica din Star Wars. Atunci mi-am zis că musai să caut mai multe despre băiatul ăsta genial, pe care îl vom numi în continuare Lin pentru că e mai simplu. Așa am aflat că în 2009 a fost invitat la Casa Albă, împreună cu alți artiști de nișă, unde a prezentat prima piesă din ceea ce urma să fie peste 6 ani musicalul (hip-hop) Hamilton, despre Alexander Hamilton (the founding father without a father), domnul de pe bancnota de 10 de dolari. (De observat reacția soților Obama).

Iar după alte cîteva luni, Hamilton a cîștigat premiul Grammy, ocazie cu care am văzut și o mică sevență din musical (omg!) care a avut o viață scurtă pe YouTube și abia atunci mi-a picat fisa cu Spotify. Bineînțeles că musicalul era acolo, bine-mersi, aproape 2 ore și jumătate. Nu mai știu să zic de cîte ori l-am ascultat din februarie încoace, prima oară cu Wikipedia deschisă, ca să fac toate conexiunile, la urma urmei e o lecție de istorie a Americii. Dacă vă întrebați cum a ajuns să-mi placă un musical hip-hop despre un personaj istoric, mai bine să ne întrebăm înainte cît de nerdy trebuie să fii ca să iei cu tine în vacanță o carte de istorie (și anume Alexander Hamilton, de Ron Chernow) de cîteva sute de pagini. Asta a făcut Lin în luna de miere, de unde i-a venit și ideea musicalului. Să spunem în trecere că omul are la activ un Tony (cel mai prestigios premiu în lumea teatrului american) pentru In The Heights, pe care l-a cîștigat în 2009, Grammy în 2009 și 2016, Pulitzer în 2016, iar pentru Hamilton, întrebarea nu e dacă va cîștiga anul ăsta la Tony Awards, ci cîte premii (16 nominalizări, parcă).

Dacă citiți presă culturală americană e imposibil să nu fi găsit măcar o referință la Hamilton în ultimele 6 luni, cel puțin. Ce-l face special, pe lîngă că e genial (trust me, dă dependență) și e primul musical hip-hop despre un personaj istoric, e faptul că aproape întreaga distribuție e formată din actori de culoare sau latino-americani, în condițiile în care vorbim despre figuri importante ale istoriei americane în secolul 18.

În aprilie a apărut și cartea, Hamilton: The Revolution, în care, pe lîngă libret, avem și toată povestea, de la începuturi, cînd era abia o idee, pînă în prezent, cînd e deja un fenomen cultural, cum a ajuns Lin (fiu de emigranți) să se identifice cu Hamilton (emigrant el însuși), ce l-a inspirat (rapperi cunoscuți sau nu, Beatles, musicaluri faimoase, West Wing sau Leslie Knope), cum a scris și a rescris piesele, în așa fel încît să pună în valoare actorii și vocile lor. Ca o fană ce sînt, bineînțeles că am comandat-o și citit-o asap, și, dacă n-ar fi totuși destul de mulți expați americani în Spania, mi-ar fi plăcut să cred că-s prima din Spania care a citit cartea, dar așa mă mulțumesc să sper c-am fost prima româncă (scuzați lipsa de modestie :P).

Spectacolul e sold-out pe un an, cam așa, nu-mi fac iluzii că o să ajung vreodată să-l văd, cel puțin nu în distribuția actuală, dar dacă vreți să-mi faceți un cadou, nu mă supăr. :))

3 dintre piesele mele favorite (din păcate, de pe YouTube apar și dispar uluitor de repede, dacă aveți Spotify sau ceva similar sigur găsiți):



Postcards: Sitges

***

Sitges e un orășel catalan care ține de provincia Barcelona și dacă nu ar suna extrem de stupid, am putea să-i spunem stațiune, pentru că e aproape exclusiv turistic (17 plaje, 3 porturi sportive). E o localitate tipic mediteraneană, cu case albe, străduțe înguste și pietruite și bodegi la tot pasul. Sitges a fost comparat cu Saint Tropez, și datorită climei, dar și pentru faptul că este un oraș scump, cu proprietăți egale ca valoare cu unele dintre cele mai scumpe ale Europei. Aproape o treime dintre cei aproximativ 28.000 de rezidenți sînt bogătași europeni ai căror copii studiază la școli internaționale din zonă. Din Barcelona se ajunge foarte ușor, cu trenul, în aproximativ 40 de minute.

Load More