Martie cu scriitori

Să mai ștergem un pic praful și să vă zic două vorbe despre un festival de literatură, care tocmai s-a încheiat.

Kosmopolis, ca festival, are loc odată la doi ani în Barcelona, dar evenimente sînt și în anii de pauză, doar că nu atît de multe / condensate. Spre exemplu, anul trecut au fost invitați Don DeLillo, John Irving sau Svetlana Alexievici, dintre numele mai importante care s-ar putea să vă sune cunoscut.

Ca un fel de preludiu la festival, cu cîteva săptămîni înainte de începerea lui, a fost invitat Ian McEwan, o discuție cu jurnalistul Antonio Lozano. M-am dus pentru că se lansa Nutshell (Coajă de nucă) în catalană și spaniolă, eu o citisem nu cu mult înainte, mi-a plăcut etc. McEwan e un invitat excelent, amuzant, acid la nevoie, flexibil. Nu m-a încîntat prea tare ziaristul, a ținut un pic cu dinții de lista lui de întrebări, așa că interviul a fost cam împrăștiat.

Din cele 5 zile de festival eu am fost doar în 3, pentru că, recunosc, am vrut să aud / văd oameni de care măcar auzisem. În final s-a dovedit că au fost mai mulți cunoscuți, irelevant acum.

Într-o seară i-am ascultat pe John Banville și Pierre Lemaitre, o discuție despre romanul polițist. De Lemaitre n-am citit nimic, iar de Banville doar The Book of Evidence (Onorată instanță), pe lista scurtă la Man Booker în 1989, însă trebuie să menționez că romanele polițiste și le scrie cu pseudonimul Benjamin Black și mi-a plăcut cum a explicat care e procesul de scriere, foarte diferit, al romanelor polițiste față de celelalte – un vocabular mult mai simplificat, de exemplu. A fost foarte faină interacțiunea dintre cei doi scriitori, practic jurnalista care a moderat n-a trebuit să facă decît să le ridice mingea la fileu din cînd în cînd. Și mi-am notat un lucru fain spus de Banville, las aici pentru posteritate (apropo de faptul că nu există genuri literare superioare / inferioare): The world could do with more craftsmen and fewer artists.

În altă zi am mers să-i ascult / văd pe Jo Nesbø și Marc Pastor, care e un tînăr scriitor catalan de thrillere. Și discuția asta a fost faină, poate pentru că Pastor e scriitor și el (și fan al lui Nesbø), nu s-a ținut de o listă de întrebări, au avut un dialog foarte natural, despre Harry Hole, personajul principal din romanele lui Nesbø, seria Occupied și The Snowman, primul film bazat pe un roman de-al lui, cu Michael Fassbender în rolul lui Harry.

N-am citit nimic încă de Nesbø, dar sînt curioasă de cum va rescrie Macbeth pentru seria Hogarth Shakespeare, motiv pentru care l-am și întrebat la sfîrșit, în timpul Q&A despre diferența dintre a scrie propriile povești, idei, personaje etc. și a rescrie povestea altuia (Shakespeare în cazul de față). A răspuns foarte pe larg, cu multe detalii despre viitoarea carte, ceea ce mă face să sper că i-a plăcut întrebarea mea. :D

În ultima seară am fost la un alt dialog între două scriitoare, pentru că tema suna cel puțin interesant – personaje feminine și lumi (im)posibile. Împerecherea lor – Sophie Divry și Kirsty Logan – a fost un pic forțată, cărțile lui Kirsty nici măcar nu au apărut în spaniolă sau catalană, jurnalista-moderator (care mi s-a părut foarte arogantă, ups!) a vorbit foarte pe larg cu și despre Sophie, iar lui Kirsty i-a pus niște întrebări generaliste. Noroc că scriitoarele între ele erau curioase, așa că s-au completat binișor. În final nu s-a vorbit prea mult despre personaje feminine (un minus al moderatoarei), dar cel puțin am rămas curioasă de cărțile ambelor scriitoare.

Și la final, ca să nu rămînă pe dinafară din colecția de scriitori, o foto din decembrie anul trecut cu Max Porter, citind din Grief Is the Thing With Feathers.

(A se scuza calitatea fotografiilor, făcute cu telefonul, de la distanță).

Prin oraș: Casa Batlló

Nu există să știi ceva, cît de cît, despre Barcelona, și să nu fie printre alea cîteva lucruri și Casa Batlló – simbol, dacă vreți, al orașului, al modernismului, al lui Gaudí însuși.

Timp de 3 ani am tot evitat s-o vizitez, ba pe motiv că-i plin de turiști, ba că e scump, ba că e prea populară, ba că [insert alte motive]. Am decis într-un final că intrarea n-o să se facă mai ieftină, nici turiștii mai puțini, așa că aș face bine, dacă tot locuiesc aici, s-o vizitez, măcar odată-n viață. Ceea ce am și făcut, și-am aflat cu bucurie că 1. dacă ești rezident, biletul e mai ieftin (15 euro, comparativ cu 23 cel mai ieftin pînă la 36 cel mai scump). 2. dimineața, pe la un 9.30-10 e încă o oră decentă de vizitat, turistul încă doarme sau își bea cafeaua con leche pe undeva.

Înainte să vă las niște poze care să vă facă poftă / curaj de vizitat, cîteva concluzii:
– casa e mare pe dinafară, dar de vizitat sînt practic 2 paliere, scările interioare și acoperișul;
– Gaudí a fost un tip foarte deștept (no news here), toate șmecheriile legate de aerisire și luminozitate m-au impresionat la fel de mult ca detaliile decorative și arhitectonice (orice tip de bilet are smart guide, așa că informații complete la fața locului sau google dacă țineți neapărat);
– dacă tot ajungeți acolo, uitați-vă cu atenție și la celelalte case din zonă, așa numita Manzana de la discordia (un foarte isteț joc de cuvinte, manzana înseamnă în limba spaniolă atît măr cît și bloc), sînt nișe bijuterii arhitectonice pe care e păcat să le ratați.
– dacă vreți să evitați statul la cozi, luați bilete în prealabil de pe net.

Ce-am mai citit (15)

și mi-a plăcut mult sau foarte mult. Las deoparte niște proză scurtă românească, despre care o să scriu separat, cu proxima ocazie.

Revenge / Yoko Ogawa
Pe Ogawa am mai citit-o acum vreo doi ani cu niște nuvele destul de stranii, dar povestirile astea din volum, yum yum! Ciudățele peste poate, într-un stil japonez minimalist, în care toată lumea e cuminte, își vede de apartamentul propriu, merge conștiincios cu metroul, admiră cireșii înfloriți pînă cînd, fără să se fi anunțat, zbang! se întîmplă ceva un picuț grotesc, după care se termină povestea și Ogawa trece la următoarea. Doar că șmecheria cea mare e că fiecare povestire preia cîte un element, uneori de-a dreptul minuscul, din povestirea anterioară (un personaj, o prăjitură cu căpșuni, un morcov în formă de mînă), așa că la final ne alegem aproape cu o nuvelă. Sau așa ceva.

Lupta mea: Cartea întîi. Moartea unui tată / Karl Ove Knausgård
Pentru c-am ajus eu să-l citesc pe domnul ăsta vinovați sînt, în ordine: Jess în Gilmore Girls Revival, Will Rycroft – community manager la Vintage, într-un filmuleț pe YouTube și Dan Coman într-un interviu la All You Can Read. Dacă nu știți despre fenomenul KOK înseamnă că vă aflați într-un internet paralel. Dacă nu vă place, pot să vă înțeleg, iar dacă vă place, vă înțeleg perfect! Practic n-am spus nimic concret, ideea e: fie ai răbdare și interes să citești cum face el curățenie în baia bunicii, fie nu. Cît despre mine, pot să-i citesc lejer și lista de cumpărături, șiii, așa cum nu mai știu cine spunea, chiar și cînd m-am plictisit, am citit cu interes.

Nutshell / Ian McEwan
Ua! A trebuit să ajung la a 6-a carte de McEwan ca să zic în sfîrșit că da, dom’le! îmi place cum scrie băiatul ăsta. Vreau să cred că domnii ăștia cu Hogarth Shakespeare se zgîrie pe ochi iar Gillian Flynn are coșmaruri cu fetuși! (Aici ar trebui să știți ce e cu Hogarth Shakespeare, ceea ce sper că.) Atît de bine e rescris Hamlet din perspectiva unui prunc încă nenăscut, că practic însuși Will cred că e un pic invidios. Nu doar că e un roman cît se poate de contemporan, dar e și foarte deștept, ca să nu mai zic de amuzant. Cît s-o fi distrat McEwan scriind la el!

The Waves / Virginia Woolf
Am vrut să citesc romanul ăsta pentru că sînt victima recenziilor entuziaste, și cum am auzit anul trecut una, hop am cumpărat și cartea. Am mai citit-o pe Virginia în trecut, și de voie și de nevoie; în afară de Orlando, pe care n-am putut să-l diger (dar ce idee mi-a venit, să caut filmul cu Tilda), celelalte mi-au plăcut mult și foarte mult. E greu cu femeia asta. Dacă vreodată m-am întrebat ce-a vrut să spună autorul, apăi aici a fost. 6 prieteni, ale căror vieți se împletesc, uneori pînă la contopire, sînt urmăriți din fragedă pruncie pînă la finalul vieții, unde viața se suprapune cu parcursul unei zile, iar momentele vieții coincid cu mișcările soarelui pe cer, de la răsărit pînă la apus. E totul un simbol și-o metaforă (sau poate nu!?) așa că la un moment dat am lăsat încercările de a înțelege personajele și-am tratat totul ca pe o proză poetică, și bine am făcut. (Cred!)

Ușa / Magda Szabó
De mult n-am mai găsit un personaj atît de magnetic ca Emerenc! Însă pe cît de mult mi-a plăcut ea ca personaj (unde, să ne-nțelegem, ea nu e deloc plăcubilă, dar e genul pitoresc spre mitologic), pe atît de puțin am înțeles relația disfuncțională dintre scriitoare (Magda) și menajeră (Emerenc), în care prima se lasă abuzată verbal și emoțional, într-un raport de forțe cel puțin ciudat. Nu m-au mulțumit pe deplin lămuririle lui Andrei Dósa (traducător) de la final, încă mai rumeg la posibile explicații. În schimb mi-a plăcut mult alegerea titlului, care trimite și la lucruri pămîntești, și la bagaj emoțional. Notă către mine: să citesc mai mulți unguri.

Blestemul tîlharului mustăcios / Irina Teodorescu
Ema, ție trebuie să-ți mulțumesc pentru cartea asta, că dacă nu o pomeneai tu, treceam bine mersi pe lîngă ea în librării. Irina e româncă trăitoare în Franța și, deși a scris romanul în franceză (ba a luat și ceva premiu pentru el), eu cred că tot românii îl apreciază mai bine, pentru că subiect și personaje. Adică Marineștii, blestemați de către un haiduc cu fasole bătută prin mustăți, care o duc din ghinion în ghinion pînă în anul 2000. Dacă subiectul și personajele mi se par autentic românești, stilul și dialogurile mi s-au părut franțuzite, venite pe unde psihotronic-cinematografice direct de la Jean-Pierre Jeunet .

Niște seriale

aka streetart în Barcelona.

Pe majoritatea le găsiți dacă sînteți, de exemplu, în drum spre / dinspre Parc Güell sau în căutare de atmosferă hipsterească, în Vila de Gràcia. Responsabili, axe_colours, adică Adrià (designer) și Oriol (arhitect).

A post shared by Lavinia (@rosuvertical) on

A post shared by Lavinia (@rosuvertical) on

A post shared by Lavinia (@rosuvertical) on

A post shared by Lavinia (@rosuvertical) on

A post shared by Axe Colours (@axe_colours) on

Postare retrospectivă cu cărți. 2016

Ca să nu se așeze de tot praful pe aici, și cît încă mai considerăm începutul unui nou an, iată, pe scurt și retrospectiva mea cu cărți pentru 2016.

O să vă scutesc de statistici (deși-mi plac), și-o să trec în revistă (iată, ce clișeu potrivit!) doar cîteva lucruri demne de menționat, plus o listă de recomandări din ce-am citit eu anul trecut.

Așadar:
– 2016 a fost anul în care mi-am făcut în sfîrșit curaj pentru Război și pace, pe care o amînam de ani de zile din motive de lungime și război. Nu prea suport să citesc cărți despre război, asedii, tactici, tranșee, dar probabil nu degeaba e Tolstoi cine e, m-a prins și partea cu războiul. Și dacă tot mi-am făcut curaj cu cărțile lungi, am mai citit și Luminătorii și Sticletele. Mă declar oficial vindecată de teama de cărți lungi (care nu-i musai o teamă, cît sentimentul că aș putea citi alte 3-4 cărți în loc), așa că plănuiesc să recidivez.

– Am citit, din cîte văd, mai puțină nonficțiune, dar mai multă proză scurtă decît de obicei. Am început cu o revelație, irlandeza Claire Keegan, am continuat cu luna prozei scurte, iar pe urmă a apărut revista de proză scurtă iocan (care între timp a crescut și a ajuns la numărul 3 – dacă n-ați încercat încă, vă recomand! )

– Nici literatură română nu cred că am citit foarte multă (ca număr de cărți, căci dacă iau în considerare toate prozele din iocan se adună!), însă a fost de foarte bună calitate. Dar, ca să compensez anul ăsta, mi-am făcut un stoc generos la ultima vizită în România.

– Uitîndu-mă un pic înapoi, bag de seamă că 2016 a fost anul autorilor irlandezi, pe care-i iubesc din ce în ce mai mult. Toate, absolut toate cărțile citite mi-au plăcut mult sau foarte mult, așa că le las și aici, în ordinea citirii: Claire Keegan / Walk The Blue Fields, Foster (proză scurtă), William Trevor / After Rain (proză scurtă), Anne Enright / The Green Road, Eimear McBride / A Girl Is a Half-formed Thing (cîștigătoare Baileys 2014, cu o competiție super-serioasă: The Goldfinch, The Luminaries, Americanah, The Lowland etc.), Granta 135: New Irish Writing (antologie, ocazie cu care am descoperit o altă mulțime de autori foarte buni), Donal Ryan / The Spinning Heart.

La capitolul bucurii, notez așa:

– Anul trecut a apărut, în sfîrșit, după 7 ani, cred, un nou roman al lui Matei Florian, Cexina Catapuxina. Cu el mi-am terminat 2016 și început 2017. Știți citatul ăla celebru Writing about music is like dancing about architecture, o ciudățenie de genul ăsta ar fi dacă aș încerca să vorbesc despre proza poetică a lui Matei din romanul ăsta. Sper să-l invite odată Marius la All You Can Read și să ascultăm Glenn Medeiros, Nothing’s Gonna Change My Love For You și Black, Wonderful Life.

– Pe la mijlocul lui decembrie am aflat întîmplător că Max Porter e în Barcelona și-și lansează în catalană și spaniolă Grief is the Thing with Feathers (Dylan Thomas Prize 2016), pe care o citisem / îndrăgisem în 2015. Am ratat lansarea, dar astrele s-au aliniat favorabil și am ajuns seara următoare la o mini-lectură publică, de unde m-am ales, pe lîngă un autograf, și cu o scurtă discuție despre (printre altele) traducerea cărții lui în română, ca să aflu, la 2-3 săptămîni distanță că Durerea este o faptură înaripată va apărea în curînd la Pandora M!

– Deși nu e despre cărți, mai pun pe lista de bucurii și concertul genialului Ludovico Einaudi din aprilie, pentru că: 1. muzica lui e foarte poetică, 2. albumul Elements și toate vizualurile din concert mi-au amintit de Seven Brief Lessons on Physics / Carlo Rovelli (apărută și la Humanitas anul trecut) și 3. Ludovico e descendentul celebrei familii de editori Einaudi, care i-au publicat în Italia pe Calvino și Levi, iaca am găsit toate legăturile necesare :).

Și-acum lista de recomandări, care e departe de a fi un top, tot ce-i pe listă mi-a plăcut.

Ficțiune:
So Long, See You Tomorrow / William Maxwell
The Luminaries / Eleanor Catton
The Accidental / Ali Smith
Walk The Blue Fields / Claire Keegan
The Love Song of Miss Queenie Hennessy / Rachel Joyce
O dimineață la vînătoare / Ligia Ruscu
Acasă, pe cîmpia Armaghedonului / Marta Petreu

Nonficțiune:
M Train / Patti Smith
How to Be a Woman / Caitlin Moran
Patimă și desfătare: despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească: 1750–1860 / Constanța Vintilă-Ghițulescu
More Baths, Less Talking / Nick Hornby

Dacă v-a plăcut ceva din ce-am amintit eu sau dacă aveți alte recomandări, primesc cu drag.
S-aveți un an cu lecturi faine!

***
Cărțile din 2015, 2014 și 2013.

*Fotografia e făcută într-una din librăriile mele preferate din Barcelona, Re-read.

Nonfiction November

sau Ce-am mai citit (14)
sau Pledoarie pentru (nonficțiunea lui) Nick Hornby

Conform arhivei, ultima postare cu ce-am mai citit a fost fix acum patru luni. De-atunci și pînă acum s-au mai adunat, despre unele cărți am scris în alte contexte (The Luminaries VS The Goldfinch), dar ca să zic totuși două vorbe despre cele care mi-au plăcut: Hot Milk / Deborah Levy (foarte bună, recomand, shortlisted pentru Man Booker 2016), The Vegetarian / Han Kang (foarte bună și ea, Man Booker International 2016, tradusă recent la Art); The Story of the Lost Child / Elena Ferrante (ultima din tetralogie, știți deja că mi-a plăcut mult de tot, nu mai insist); M Train / Patti Smith (foarte plăcut, recomand, tradusă în română); Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului / Marta Petreu (și-asta plăcut și recomand, mai ales dacă sînteți în căutare de literatură română actuală); Granta 135: New Irish Writing, A Girl Is A Half-formed Thing / Eimear McBride (ambele excelente, sper să apuc să spun mai multe despre ele cîndva). Obvios (voi știți că Patapievici folosește – folosea? – cuvîntul ăsta, așa adaptat din engleză?), detalii pe Goodreads unde scriu la cald sau chiar fierbinte (reading updates sînt preferatele mele) despre ce mai citesc.

Revenind din lunga paranteză, în noiembrie mi-am propus să citesc nonficțiune, după modelul Women History Month, cînd am citit doar cărți scrise de femei și Luna prozei scurte, cînd am citit, exact, doar proză scurtă, mai ales că mi-am dat seama că, spre deosebire de alți ani, în 2016 am citit mult mai puțină. Prima carte (de fapt am terminat-o ultima, dar am început-o prin ianuarie, abandonat și apoi reluat) a fost Patimă și desfătare: despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească: 1750–1860 de Constanța Vintilă-Ghițulescu, autoare de care fanii adevărați ai blogului își vor aminti că am mai citit o carte, acum doi ani – poftiți link. Cartea e faină, ceva mai puțin istorică decît În șalvari și cu ișlic, cu detalii domestice din viața oamenilor de la sfîrșitul secolului 18 pînă după mijlocul seoclului 19, ce mîncau (și ce bine mîncau! – boierii, desigur), cu ce se îndeletniceau, cum își beau cafeaua, ce citeau, cum se tratau de beteșuguri, etc. Între timp am început și romanul Ligiei Ruscu, O dimineață la vînătoare, care merge de minune citit în paralel cu cartea C.V.-G (sau și fără, e fain oricum, miroase a Agatha Christie) și am văzut și Aferim!, ca să fie experiența completă.

Și ca să ajung în sfîrșit la Nick Hornby. Despre dumnealui și nonficțiunea lui am mai pomenit aici pe blog acum ceva vreme cînd am citit 31 songs. Cu ficțiunea pe care o scrie sînt puțin spre deloc familiarizată, pentru că am citit doar High Fidelity, care mi-a plăcut foarte mult, deci, rotunjind, pot presupune că îmi place per total. De citit, am citit luna asta două cărți de-ale lui, More Baths, Less Talking și The Complete Polysyllabic Spree, care fac parte dintr-o serie care se cheamă Stuff I’ve been reading.

Un pic de background: cînd nu scrie romane sau scenarii, ascultă muzică, se uită la meciurile lui Arsenal ori petrece timp cu copiii lui, Nick Hornby scrie la revista americană The Believer (mai degrabă scria, dat fiind că pe site numărul curent e Fall 2015). Rubrica lui lunară, Stuff I’ve been reading, a avut, se pare, suficient succes încît să fie transformată într-o serie de cărți.

În fine. Care-i treaba cu Stuff I’ve been reading. Cu liniuță.

– la fiecare început de capitol, Hornby face două liste și notează a. ce cărți și-a cumpărat în luna respectivă și b. ce cărți a citit, după care detaliază despre cele citite. Și nu vă faceți probleme, și el suferă de tsundoku. În medie sînt cam 3-4 cărți citite în fiecare lună, dacă nu cumva decide să citească Dickens și atunci e ocupat doar cu vreun roman de-al lui cîte o lună sau mai mult ori poate e campionat și atunci o lasă mai moale cu cititul.

– dacă vă găsiți vreodată într-un reading slump, seria asta e remediul perfect. Nu numai că are capitole scurtuțe, relaxante și amuzante, dar Hornby e un cititor atît de entuziast, încît probabil o să vă facă să vreți să v-apucați imediat de citit, mai ales cărțile pe care le amintește el acolo. Nu știu cum se face că din cauza și datorită lui am ajuns să pun pe lista de citit cărți despre film editing, autism, punctuație sau infracțiune juvenilă, ca să nu mai zic de ficțiune, inclusiv romane care nu se mai publică de ani buni. (Note to self: trebuie să reiau Gilead. Musai.). Plus că nu e capitol în care să nu-l amintească pe Dickens (scriitorul lui preferat), o carte sau un personaj de-al lui (a inventat vreo 13.000!), așa că aproape m-a convins să citesc David Copperfield. Sau cel puțin să încerc.

– omul e atît de tonic, deștept, amuzant și autoironic (chelia, romanele lui, șefii de la revistă, neveste, you name it), cu toate referințele pop în buzunar, încît dac-ar fi să aleg un scriitor cu care să stau la o cafea, îl las pe Colm Tóibín deoparte și trișez cu Hornby fără să clipesc. Ceea ce mă face să regret că, din păcate, în România încă se scrie rigid despre cărți (și mă refer aici mai ales la publicații); jurnaliștii, scriitorii și criticii care scriu despre cărți o fac, în marea majoritate, fie foarte critic, fie laudativ, fie mult prea informativ și impersonal, dar se poate ca asta să fie direcția editorială și atunci joacă după cum li se cîntă. Cît sînt de înțelegătoare :D! Totuși, dacă știți vreunul / vreuna care scrie fără pretenții, cu umor și cu trimiteri la sport, muzică și pop culture în general, let me know. (Am vrut să spun, și uite că spun, că Radu Paraschivescu mi se pare cel mai aproape de echivalentul lui Hornby în România – nu că e o idee foarte grozavă să-i compari, e doar ca să susțin ideea de mai sus – dar din cîte l-am văzut în Dă-te la o carte merge tot pe rețeta clasică, că doar e la TV, unde na, trebuie să pari serios, să vorbești elocvent, să te plimbi printre cărți. În rest, deștept e, amuzant e, muzică și sport consumă, de citit citește mult, l-a tradus și pe Hornby, are toate calitățile. Cineva să-i dea o rubrică undeva unde să scrie ce vrea mușchii lui.)

– nonficțiunea lui Hornby n-o să vă crească IQ (desi e plină de trivia), nu cred că o să vă provoace nu știu ce revelații existențiale și nici nu cred că o să ajungă el să cîștige Nobelul (numai să nu am și eu gura a(i)urită ca băiatul ăla de la New Republic cu Dylan, hehe). Cel mult o să vă binedispună și aproape sigur o să sfîrșiți făcînd (alte) liste de cărți, o să vă bucurați că i-au plăcut și lui cărți care v-au plăcut și vouă sau dimpotrivă, poate o să vă-ntristați că nu i-au plăcut (cum m-am întristat eu că nu i-a plăcut foarte mult Let the Great World Spin doar pentru că McCann a confundat nu știu ce cîntăreț scoțian și a zis că e irlandez).

Pentru deschiderea apetitului, vă las un fragment din More Baths, Less Talking în care vorbește despre cartea lui Carl Wilson, Let’s Talk About Love: A Journey to the End of Taste și snobismul cultural:

Why does everyone hate Céline Dion? Except, of course, it’s not everyone, is it? She’s sold more albums than just about anyone alive. Everyone loves Céline Dion, if you think about it. So actually, he asks the question: why do I and my friends and all rock critics and everyone likely to be reading this book and magazines like the Believer hate Céline Dion? And the answers he finds are profound, provocative, and leave you wondering who the hell you actually are — especially if, like many of us around these parts, you set great store by cultural consumption as an indicator of both character and, let’s face it, intelligence. We are cool people! We read Jonathan Franzen and we listen to Pavement, but we also love Mozart and Seinfeld! Hurrah for us!

Din Spania, cu drag (10)

* O (nouă) listă cu cele mai frumoase / impresionante clădiri din Spania, unele adevărate bijuterii arhitecturale. Eu am văzut 3 deocamdată (Muzeul Guggenheim din Bilbao, Torre Agbar din Barcelona și Metropol Parasol din Sevilla). Cel mai mult mă tentează Hotel Marques de Riscal, de același Frank Gehry responsabil pentru Guggenheim Museum și Peix din Barceloneta.

* În Madrid, un artist bulgar, Christo Guelov, s-a gîndit să mai înveselească puțin trecerile de pietoni și le-a decorat cu forme geometrice și culori vii. Nu m-aș supăra să vină și în Barcelona.

* O știre mai veche, dar eu abia acum am dat peste ea. În timpul războiului civil, arta modernă era folosită pe post de instrument de tortură, de la a-i forța pe deținuți să urmărească Un Chien Andalou pînă la a decora celulele astfel încît să arate cam așa:

* Cum nu știu dacă o să apuc vreodată să citesc Don Quijote (ăla muzical al Adei Milea se pune?), e bine măcar că Disney se pregătește să facă un film pe baza romanului, în stilul Piraților din Caraibe.

* Luna trecută doi spanioli au lansat Napflix (taking siesta to next level!), care e, după cum o dă de gol și numele, o platformă unde rulează la infinit videouri care te ajută să dormi/adormi mai repede. Meniul e foarte variat: sport, documentare, reclame, alegi ce ți se pare mai plictisitor și-ți așezi perna confortabil.

* Și în final, dacă n-ați adormit, un artist spaniol, Gonzalo Garcia Calvo, care face niște origami foarte simpatice.

* Bonus, o știre de ultimă oră: Eduardo Mendoza (Barcelona, 1943) e cîștigătorului Premiului Cervantes pe 2016. Acest premiu, căruia i se mai spune și Nobelul hispanic, se acordă în fiecare an și se împarte între Spania și America de Sud, fiecare cîte un an. Anul ăsta a fost al Spaniei și vă mai spun doar că Mendoza nu cîntă (oficial :)) și mai multe dintre cărțile lui au apărut și în română.

Adéu!

The Luminaries versus The Goldfinch

Pentru că – nu-i așa? – era musai*. Musai pentru mine, care le-am citit la scurtă distanță una de cealaltă, descoperind pe parcurs cel puțin patru criterii care să le pună față în față:

1. Ambele au fost publicate în 2013
2. Ambele au dimensiuni considerabile (800+ pagini)
3. Ambele au cîștigat premii literare importante (The Luminaries – Man Booker 2013, The Goldfinch – Pulitzer 2014)
4. Ambele sînt considerate romane dickensiene (o să vedem, probabil, pe parcurs ce presupune asta)

La astea mai adaug două puncte, mai mărunțele, dar de luat în considerare:
5. Copertele (ambele crem din care se vede doar o parte a unei picturi intuite, dedesubt)
6. Abuzul de substanțe (opium în The Luminaries, pastile în The Goldfinch)

Dacă or mai fi, completăm lista ulterior.
Bun.

The Luminaries

Ca de obicei, cartea asta m-a intimidat de cum am văzut-o (prin grosime, desigur, altfel nu părea vreun Infinite Jest, care să intimideze și pe plan intelectual). Asta pînă la un moment dat, prin septembrie, cînd am zis că-i vin de hac. Singurul lucru pe care-l știam despre ea, în afară de Man Booker, care mi-a “vîndut-o”, ca să zic așa, a fost faptul că e scrisă de o tînără din Noua Zeelandă, unde de altfel se întîmplă și acțiunea.

Eleanor Catton a publicat romanul cînd avea 27-28 de ani, și dat fiind că are aproape 850 de pagini, tind să cred că a lucrat cîțiva ani buni la el, cam de cînd o fi terminat facultatea (la sfîrșitul căreia a scris, ca teză de licență la creative writing, primul ei roman, The Rehearsal, care a fost și ecranizat foarte recent).

Acțiunea cărții se petrece undeva pe la 1860 în Hokitika, o localitate neozeelandeză recent întemeiată, care adăpostește căutători de aur dornici de înavuțire rapidă și are în centru o intrigă foarte complexă în fața căreia, dacă aș purta, mi-aș scoate pălăria. Proaspăt sosit pe insulă, personajul catalizator al romanului, Walter Moody (venit și el din Anglia în căutare de aur și de sine) nimerește întîmplător în mijlocul unei întruniri secrete a 12 localnici (cu profesii diverse, de la căutărori de aur, traficanți de opium, proprietari de hoteluri, pînă la șerifi și bancheri) care au misiunea de a desluși o moarte și o dispariție misterioase, cu care fiecare dintre ei are o oarecare conexiune, iar pe măsură ce înaintăm în roman e tot mai clar că legăturile sînt din ce în ce mai suspecte, iar detaliile sînt tot mai greu de pus cap la cap.

Personajele sînt multe (iată o primă trimitere la Dickens) și toate principale. 19 de toate, grupul celor 12 și încă 7, care sînt strîns legate între ele și de ceilalți 12, nebunie curată. Catton se folosește de clasica introducere în scenă a personajelor, descriindu-le din cap pînă în picioare, și moral, și fizic și recunosc că mi-a plăcut felul în care o face, minuțiozitatea cu care descrie fiecare personaj în parte și îl particularizează. Și cînd ai așa multe cu care jonglezi, e și important, și nici foarte ușor. Ce face Catton interesant e că fiecărui personaj din grupul celor 12 îi atribuie cîte un semn zodiacal (și cei care se pricep – deci nu eu – spun că temperamentul lor și toate acțiunile pe care le întreprind corespund zodiilor), iar celorlalți 7 cîte un astru – lună, soare, Venus, Saturn etc. Nu doar că fiecare personaj are o dublură pe harta cerului, dar la începutul fiecărui capitol avem poziția fiecărui astru și a fiecărei zodii pe hartă, detaliu care indică în cel fel interacționează personajele în capitolul respectiv și, deși am o mare admirație pentru migăloșeala asta, recunosc că e un detaliu pe care l-am ignorat, pentru că n-am fost capabilă să rețin cine cu ce e asociat. Oricum durează ceva pînă cînd ajungi să te familiarizezi cu toată lumea, dar în atîtea sute de pagini e loc. Un singur lucru am să-i reproșez, apropo de personaje: n-am găsit nici unul de care să mă atașez, iar mie cînd citesc cărămizi din astea îmi place nu numai să am personaje preferate, dar să am dileme de genul: “cine-mi place mai mult, X sau Y?”

Un alt detaliu care mi-a plăcut e stilul în care a ales Eleanor Catton să-și scrie romanul, în manieră victoriană, care se potrivește perfect acțiunii, și dacă n-ai ști că e conceput în secolul 21, ar putea sta foarte bine lîngă Dickens și Elliot (recunosc că la un moment dat am găsit cîteva cuvinte care mi se păreau prea contemporane, dar nu mi le-am notat și nici n-am verificat). Un detaliu pe care eu nu l-am remarcat (pentru că am citit ebookul și e mai greu să-ți dai seama de asta) e structura matematică a capitolelor, primul capitol e cel mai lung (aproape jumătate de carte, următorul e jumătate din primul și tot așa, urmărind fazele lunii – vezi copertă), plus încă alte cîteva detalii matematice, de exemplu numărul capitolului plus numărul de subcapitole e întodeauna 13. Nefiind pricepută nici la astrologie, nici la astronomie, poate n-aș fi remarcat niciodată detaliile astea dacă nu citeam recenzii și comentarii, ceea ce vă recomand, dar cu moderație, dacă nu doriți spoilere.

Ca o concluzie, romanul mi-a plăcut mult, mi se pare un pic ambițios cu toată structura lui alambicată (dar iată cum poate fi victorian și postmodern în același timp), însă pe de altă parte toată munca din spatele lui (și mă refer aici la interacțiunea personajelor, gîndită foarte, foarte minuțios și riguros) mi se pare titanică și demnă de toată lauda, o adevărată coregrafie detectivistică. Mi-ar plăcea să văd pe undeva notițele lui Catton în timp ce lucra la roman. Pe lîngă faptul că nu mi-am găsit un personaj preferat, mai am un regret, faptul că nu m-am prins eu însămi de toate detaliile (după ce citiți romanul veniți înapoi aici să povestim despre cosmic twin theory), am ajuns pe bloguri și discuții între oameni care au citit cartea de cîte 2-3 ori; Catton practic mînuiește personajele și situațiile (coincidențele – vezi Dickens, din nou) fără să-mi dea mie, cititorul, vreo explicație.

Sfat: dacă începeți cartea, nu o abandonați, it gets better and better. Spun asta pentru că mulți dintre cei care au abandonat-o au făcut-o în prima parte, care e cea mai lungă; e un test de anduranță, adevărat, dar trust me (și juriul Booker).

The Goldfinch

Am știut că vreau să citesc romanul ăsta din două motive: 1. Donna Tartt și 2. cărți cu artă și artiști. Spre deosebire, poate, de Eleanor Catton, Tartt nu trebuia să demonstreze nimic, a făcut-o deja în 1992 cînd a publicat The Secret History, pe care am citit-o anul trecut, mi-a plăcut mult (mai mult decît Goldfinch, ca să zic din start) și o recomand. Și dacă tot vorbim despre deosebiri, spre deosebire de Man Booker, Pulitzer nu prea mă interesează, aș fi citit cartea cu sau fără el.

Acțiunea îl are în centru pe Theo Decker, cel care-și narează propria poveste, un adolescent de familie bună rămas orfan și e un bildungsroman à la Marile Speranțe, cu pierderi, singurătate, regăsire de sine și prietenie. Apropo de conexiunea dickensiană, Pippa și Hobbie mi se par clar inspirați de Estella și Joe, în cazul Pippei chiar și numele e un omagiu (vezi Pip), iar fierarul Joe devine, în vremurile moderne, restaurator de mobilă. Povestea lui Theo e destul de complexă, iar viața îl poartă din New York în Las Vegas (care e episodul meu preferat, mi se pare cel mai important în formarea lui Theo, plus Boris!), apoi din nou în New York (da, bine, să nu negăm influența binefăcătoare a lui Hobbie) și într-un final în Amsterdam. Undeva în toată umblătura lui își face loc și pictura lui Fabritius, Sticletele, care ne duce și la finalul (din păcate) dezastruos al cărții. Chiar regret să spun asta, dar romanul merita un final mai bun, toată scena din Amsterdam (și nu intru în detalii pe motiv de spoilere) e ruptă din altă poveste, una pe care nu doream s-o citesc, sau dacă aș fi vrut ceva de genul, Stieg Larsson era mai potrivit și ar fi făcut o treabă mai bună (rest in peace, man). Și, să nu uit, de fapt finalul finalului e o meditație filozofică – regret Donna, nu am rezonat, după 864 de pagini era ultimul lucru de care aveam nevoie. Dar poate într-o zi o să-i acord o a doua șansă și o să mă prindă într-o pasă mai bună.

Tot farmecul romanului e dat, cred eu, de personajele cu care interacționează Theo, el nefiind, din păcate, vreunul memorabil (gen Pip, dacă tot comparăm). Adolescentul Boris, cel mai bun prieten al lui Theo, e de departe preferatul meu și în adîncul sufletului sper că Donna Tartt scrie chiar acum un spin-off inspirat de el. Din păcate adultul Boris (un cocalar, practic), nu seamănă deloc cu ceea ce inițial reușise Tartt să portretizeze :(. Andy și Hobbie au fost celelalte personaje pe care le-am îndrăgit mult, Hobbie pentru că n-ai cum să nu, iar Andy, of! Iată că Tartt a reușit ce nu a reușit Catton, să creeze niște personaje foarte bune. Păcat, totuși, că nu i-a ieșit cu Theo sau cu cele feminine.

Faptul că m-a dezamăgit finalul nu e un motiv să nu apreciez romanul per ansamblu. Care e unul bun, să recunoaștem, nu știu în ce metafore v-ați împiedicat voi (unde nu mai țin minte cine sînteți “voi” cei care-ați cîrcotit despre asta, dar mă rog, ăștia pe care vă citesc :) – o fi fost de la traducere?) Mie-mi place mult cum scrie Tartt, știu că e subiectiv și generalist să spui că e o scriitoare bună, dar nu spun doar eu asta. Ba mi se pare chiar un pic snoabă, ceea ce mie chiar îmi place. Femeia asta m-a făcut să caut pe net pictori din epoca de aur olandeză, francezi din nu mai știu care secol, detalii despre scaunele Chippendale sau să ascult Arvo Pärt. Asta din ce-mi amintesc în momentul ăsta. Scriitorii care nu doar îți spun o poveste, ci te și învață (indirect) una sau alta (mă rog, dacă ești dispus să nu treci cu vederea detalii de genul celor amintite mai sus) sînt preferații mei. Iar Tartt e fix un scriitor din ăsta, deci îi iert finalul nefericit și o să-i citesc și următorul roman, chiar și dac-o fi să-l publice peste vreo 8 ani. Din motive inexplicabile nu țin morțiș să citesc The Little Friend, dar cine știe?

Mi-au plăcut ambele cărți, fiecare în felul ei, poate The Luminaries ceva mai mult pentru că a reușit să mă surprindă într-un fel special, de unde inițial credeam că e doar un roman lung, în timp ce de la The Goldfinch aveam așteptări un pic mai mari. Neapărat vreau să citesc și primul roman al lui Catton ca să văd cum se exprimă și în limbaj contemporan.

Amîndouă romanele urmează să fie ecranizate, The Luminaries va fi o serie BBC iar The Goldfinch un film, în regia lui John Crowley.

*Ca să vezi potriveală, cînd căutam ediția în română a cărții – Luminătorii, am aflat că e în colecția Cărți musai de la Art, o colecție nouă am impresia. Mi-ar fi plăcut să vă spun că se lansează la Gaudeamus, dar chiar habar n-am, pentru că Art n-a zis nimic pînă acum despre ea sau alte cărți (Vegetariana, de exemplu, tot musai), dar fiți cu ochii pe editură, urmează.
Sticletele, știți deja, a apărut în română la editura Litera.

Load More