Cărți cu artă și artiști

După ce anul trecut am luat la rînd toate cărțile cu muzici (și faze) pe care le citisem pînă atunci, a venit rîndul cărților cu artă și artiști, pentru că deși n-am nici o înclinație către desenat, pictat, sculptat sau lucru manual în general (sau poate tocmai de-aia!), îmi place să vizitez muzee de artă, am colecționat ani de zile revista Mari Pictori, am cărți și albume de artă, cînd prind street art țac-pac poză cu telefonul și, nu în ultimul rînd, citesc despre. Ficțiune, mai ales, dar și (auto)biografii sau memorii.

O să sar peste cărțile mai mult sau mai puțin clasice (Portretul lui Dorian Gray, Spre far, Luna și doi bani jumate, Mă numesc Roșu etc.), și pentru că le-am citit demult, dar și pentru că sînt dintre cele cunoscute și probabil citite deja de majoritatea, așa că o să amintesc doar romanele citite în ultimii 3-4 ani. 3 dintre ele sînt traduse și în română deja.

Girl With a Pearl Earring (Fata cu cercel de perlă) / Tracy Chevalier

OK, și-asta poate trece lejer la cele faimoase, dar am ținut eu musai s-o menționez, pentru că-mi place foaaarte mult, e una dintre ficțiunile mele istorice favorite. Romanul e povestea imaginară din spatele faimosului tablou al lui Vermeer, avînd-o ca protagonistă pe Griet, o fată fără multă școală, dar cu o sensibilitate artistică aparte, angajată în casa familiei pictorului, care ajunge să-i pozeze pentru celebrul portret. Mi-a plăcut mult cum a surprins Chevalier societatea Olandei secolului 17, dihotomia catolicism VS protestantism, atmosfera tensionată din casa lui Vermeer, cu o familie numeroasă, mereu îndatorat soacrei sau binefăcătorului său. Și desigur toată relația Griet-Vemeer, extrem de sensibilă, abia sugerată.


The Art Forger / B.A. Shapiro

Ăsta genul de carte care te ține cu sufletul la gură, e pe gustul meu, cu falsificatori de artă, mistere și detectivi (dar și cu detalii despre tehnici artistice sau cum se falsifică o pictură, ceea ce ar putea fi un pic plictisitor pentru unii) și cu un aproape-romance în care e protagonist Degas. Una dintre picturile lui (After the Bath), imaginară desigur, e, de altfel, și centrul de gravitație al romanului, care pornește de la un fapt cît se poate de real: marele jaf de la Isabella Stewart Gardner Museum din Boston (1990), cînd au fost furate 13 lucrări de artă, azi în valoare de peste 500 de milioane de dolari.


The Miniaturist (Miniaturista) / Jessie Burton

Romanul The Miniaturist a fost inspirat de o casă pentru păpuși din colecția Rijksmuseum. În roman ea e un cadou de nuntă pe care foarte tînăra Nella Oortman îl primește de la soțul ei, un comerciant înstărit. Odată ce Nella începe să mobileze casa de păpuși (replică fidelă a propriei case), lucrurile încep să devină stranii, iar viața familiei ia o turnură neașteptată. Simt că i-am făcut un pic de nedreptate romanului ăstuia cînd l-am citit, doar pentru că am ghicit eu ceva din intrigă, care se presupunea a fi un mister și un mic șoc. Faptul că m-am prins m-a făcut să-l desconsider puțin și cred că n-am procedat tocmai corect față de el. Bine, ar mai fi și tenta un pic supranaturală care mi s-a părut din altă poveste, dar peste asta pot trece. Pentru un roman de debut, cred că e reușit, foarte documentat cu siguranță. Burton recreează foarte credibil (zic eu) Amsterdamul din epoca lui de glorie și adaugă poveștii suficientă doză de mister & suspans cît să te captiveze.


The Last Nude (Ultimul nud) / Ellis Avery

E un roman care pentru mine are multe ingrediente pentru a fi unul bun sau foarte bun: intrigă, Paris, anii ’20, boemie, artă, Tamara de Lempicka, o tonă de personaje (numite sau ușor de intuit) care apar întîmplător în carte doar pentru că făceau parte din societatea pariziană a anilor respectivi: Sylvia Beach, Gertrude Stein, Joyce, Hemingway etc. Povestea se concentrează pe relația dintre de Lempicka și Rafaela, protagonista cîtorva picturi foarte apreciate și rîvnite de către cei cu bani, cea care i-a fost muză și iubită pentru o vreme, pînă cînd își dă seama de adevărata față și intențiile Tamarei, căreia, nu știm de ce, în final, autoarea ține să-i spele imaginea prin cîteva capitole absolut inutile, scrise din perspectiva ei. A fost o mică dezamăgire pentru mine, dar merită citită, căci nu se știe, o fi avînd un alt efect asupra altora.


Girl in Hyacinth Blue / Susan Vreeland

Înapoi la epoca de aur olandeză și la Vermeer, într-o carte care, suprinzător, a apărut în același an (1999) cu Girl With a Pearl Earring. Povestea lui Vreeland, însă, are ca protagonist un tablou imaginar (vezi titlu), căruia îi spune povestea într-un mod foarte original, pornind din anii ’90 de la cel mai recent proprietar, un profesor universitar american, trecînd pe la toți foștii posesori și mergînd înapoi în timp pînă în secolul 17 la Vermeer și momentul în care a fost pictat. Mi-a plăcut mult tehnica asta, ajungem astfel să vedem nu doar soarta unei picturi și felul în care a influențat viața fiecărei persoane căreia i-a aparținut, ci și frînturi de istorie, de la Olanda înfloritoare a secolului 17, la probleme ulterioare cauzate de inundații, evrei și soarta lor în al doilea RM, felul în care ajunge în posesia profesorului și tristul lui destin (a tabloului) actual.


The Improbability of Love / Hannah Rothschild

Pentru romanul ăsta, Hannah Rothschild s-a inspirat parțial din viața personală. Familiei ei (evrei foarte avuți), i s-au confiscat în al doilea RM (ca multor altor familii) multe lucruri scumpe, între care și picturi de o valoare aproape inestimabilă. Pornind de aici, ea țese o intrigă foarte modernă și captivantă bazată pe un tablou imaginar al lui Antoine Watteau (vezi titlu), ajuns pe neașteptate în mîinile unei fete, care-l cumpără dintr-un magazin de vechituri la un preț derizoriu. Întîmplător fata devine bucătar (și nu orice bucătar, ci un chef cu foarte multă imaginație și talent, care recreează gastronomic tablouri celebre) pentru una dintre cele mai cunoscute și bogate familii de art dealers, așa că lucrurile se complică, desigur. Avem din nou, ca în The Art Forger, dinamism, mistere, urmăriri, identitate furată, dar și multă informație despre artă, istoria artei și licitații. Ah da, să nu uit să menționez că pictura, fiind franceză, rococo și cam snoabă, își spune moi și sînt cîteva capitole delicioase scrise din perspectiva ei.

***

Normal că n-am epuizat romanele inspirate din artă, atît Chevalier cît și Vreeland au mai scris la temă, Jessie Burton a publicat între timp The Muse, care se zice că ar fi și mai bun decît primul ei roman, plus că m-așteaptă deja de mult The Goldfinch (Dutch Golden Age, again, a 4-a oară!).

Dar! Dacă sînt (cred că sînt, musai să fie, sînt sigură că sînt) romane cu și despre artă și artiști pe care le-ați citit voi, spuneți-mi și mie, căci vedeți că apetit există. Sau dacă ați citit (sau v-ar plăcea să citiți) vreuna dintre cărțile pomenite de mine, mi-ar plăcea să știu ce credeți despre ele.

Postcards: San Sebastian, Bilbao

A photo posted by David Cristian (@departive) on

A photo posted by David Cristian (@departive) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by David Cristian (@departive) on

A photo posted by David Cristian (@departive) on

De San Sebastián (Donostia în euskara, limba bască), musai să fi auzit. Dacă nu pentru frumusețe, pentru gastronomia bască în general și pintxos în particular (e al doilea oraș în lume, după Kyoto, la numărul de stele Michelin pe cap de locuitor), pentru festivalul de film sau pentru că anul ăsta e una dintre cele două capitale culturale europene, împreună cu Wrocław, în Polonia.

***

A photo posted by David Cristian (@departive) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by David Cristian (@departive) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

Museo Guggenheim, de care se face responsabil, ca arhitect, Frank Gehry (domnul cu peștele de pe plaja din Barceloneta), a făcut din Bilbao o destinație turistică, începînd cu 1997. Pe lîngă muzeu, care e un musai dacă vă pasionează arta modernă, orașul în sine, cochet, curat, între munți și dealuri, a fost pentru mine o adevărată surpriză.

Apropo de Guggenheim, dacă vă interesează memoriile sau arta modernă sau amîndouă, la Pandora M a apărut de curînd Confesiunile unei dependente de artă de Peggy Guggenheim, care nu-mi dau seama dacă e același lucru cu ce am citit eu acum cîțiva ani, Out of This Century: The Autobiography of Peggy Guggenheim, dar cred că da, și mie mi-a plăcut.

Ce-am mai citit (13)

The Green Road / Anne Enright ☆☆☆☆ e povestea unei familii irlandeze (mama și cei 4 copii), care se întinde pe parcursul a 25 de ani, în care întîlnim aproape toate clișeele obișnuite despre Irlanda (care pe mine, de altfel, nu mă deranjează): probleme cu alcoolul, familie disfuncțională, catolicism, emigrare în America. Mama e tipul omului absorbit de sine, care simte că toți îi datorează totul, în special copiii ei, cărora nu se sfiește să le reproșeze singurătatea și nefericirea. Pe cît e de simplu romanul ăsta ca subiect, pe atît de profund, de fapt, datorită relațiilor de familie și a firelor complicate care-i leagă pe membrii ei. Mult de tot mi-a plăcut faptul că fiecare din cele 4 părți se concentrează pe unul dintre cei 4 copii, aflați la vîrste și în locuri diferite. Foarte recomand. De Anne Enright a apărut deocamdată în România Reuniunea (The Gathering), la Polirom.

Povestiri de pe Calea Moșilor / Adina Popescu ☆☆☆☆ Dacă nu ne-ar fi despărțit un an și-o jumătate de țară, Adina și cu mine am fi putut fi colege de clasă sau poate chiar de bancă. Aș putea să zic, pe de-o parte, că cei care-au copilărit în ’80-’90 se vor regăsi mai ușor în carte sau o vor aprecia mai mult, dar nu știu dacă-i musai cazul. Nu e o capodoperă literară, dar e cu multă nostalgie și umor. Dacă ați citit Băiuțeii și Cum mi-am petrecut vacanța de vară, s-ar putea să vă placă.

A Wild Swan: And Other Tales / Michael Cunningham, Yuko Shimizu (ilustratoare) ☆☆☆ Dacă n-ar fi fost Cunningham, pentru care am o afinitate specială, nu cred că mă apropiam de volumul ăsta. Basmele repovestite mă lasă rece, (ce e trend, ca trendul trece, sper!) eu mă mulțumesc cu ficțiunea mai mult sau mai puțin contemporană. Dar am fost totuși plăcut surprinsă, poate și pentru că autorul n-a căzut în capcana repetitivității, fiecare basm e repovestit dintr-un unghi interesant, narațiunea cînd la persoana I, cînd la a III-a, cînd într-un NY foarte contemporan, cînd în orășele mici nenumite sau în pustiul american. Preferatele mele: A Wild Swan (bazată pe Lebedele, de H.C. Andersen), Crazy Old Lady (Hansel și Gretel, frații Grimml), A Monkey’s Paw (Laba de maimuță, W.W. Jacobs). Cred că e în pregătire la Polirom.

Family Life / Akhil Sharma ☆☆☆☆ Romanul ăsta parțial autobiografic mi-a plăcut în primul rînd pentru modul în care povestește Sharma, într-un fel simplu, dar care-ți merge la inimă. E drept că și povestea pe care o spune e foarte emoționantă: familia de indieni care ajunge în America la sfîrșitul anilor ’70, dar care nu apucă să-și trăiască Visul American, pentru că e cam lovită de nenorociri. În ciuda lor, Sharma e de multe ori amuzant și autoironic, așa că nu-ți lasă impresia vreun moment că și-ar plînge de milă. Pasajul meu preferat e cel în care naratorul, Ajay, descoperă că nu trebuie să fii musai doctor sau inginer ca să-ți meargă bine, și că mai sînt și unii scriitori care au reușit în viață, fără prea multă școală. Îl ia ca exemplu pe Hemingway, pentru că citise el undeva că stilul lui e foarte simplu (deci, deduce el, nici nu trebuie să scrii foarte bine) și pentru că îl interesează doar CUM scrie Hemningway, nu și CE, ajunge să citească toate cărțile de critică pe care le găsește, înainte de a citi vreun rînd din povestirile sau romanele lui. Romanul a cîștigat mai multe premii literare în ultimii doi ani, sper să se traducă și în română cîndva.

The Girls / Emma Cline ☆☆☆☆ The Girls e romanul it al momentului, cred, a apărut acum două luni și nu cred c-am văzut listă de recomandări de citit vara asta de pe care să lipsească. Deși titlul poate să sugereze un roman YA, nu e, în ciuda faptului că eroina principală / naratoarea, Evie, are 14 ani. Fetele din titlu sînt cele din anturajul lui Charles Manson (Russel în roman), pe care Evie ajunge să le cunoască și cu care se împrietenește în cel mai autentic și adolescentin mod cu putință. Povestea nu e despre Manson, cum ar fi fost tentant (dar și redundant), ci despre ele, fetele din “familia” lui, despre cum ajung niște adolescente hipioate să comită atrocitățile despre care, recunosc, eu am ajuns să citesc pe Wiki, pentru că nu știam. Dacă vă ajută niște comparații, romanul a fost asemănat cu The Virgin Suicides și A Visit from the Goon Squad. Mi-a plăcut mult atmosfera lui și de Emma Cline sper să mai auzim, mie-mi place cum scrie.

So Long, See You Tomorrow / William Maxwell ☆☆☆☆ o bijuterie de roman de 100 și ceva de pagini, cu acțiunea plasată într-o zonă rurală din Illinois, la sfîrșitul anilor ’20. E povestea unei prietenii dintre doi fermieri, care sfîrșește foarte prost. Nu subiectul în sine e ofertant (deși e, dar e unul clasic – infidelitate, răzbunare), ci felul în care scrie Maxwell, care e cam genial. E genul de carte pe care știi că vrei s-o recitești doar pentru CUM e scrisă. Maxwell a fost timp de 40 de ani fiction editor la The New Yorker, deci nu-i de mirare că se pricepe la scris. Am aflat, cu ocazia asta, cum îi spune genului ăstuia de ficțiune care-mi place mie, domestic realism, habar n-am dacă în română i-a zis cineva vreodată realism domestic pînă acum sau cum s-o fi numind, dacă s-o fi. Bineînțeles că acum vreau să-i citesc povestirile, presimt că sînt foarte bune. Romanul e tradus în română (La revedere, pe mîine) la Humanitas, colecția Cartea de pe noptieră.

În căutarea timpului pierdut

A fost o vreme, acum vreo 9-10 ani, cînd eram foarte fascinată de art nouveau. Am citit pe net, mi-am luat cărți, l-am spionat cît s-a putut atunci prin Cluj, Oradea, Budapesta și nu mai știu pe unde, fără să mă gîndesc că o s-ajung într-o zi să locuiesc într-un oraș în care art nouveau-ul, cunoscut aici sub numele de modernism catalan, e practic la el acasă.

Am fotografiat ieri o patiserie și mi-am amintit că am pe Insta mai multe poze moderniste de prin Barcelona, așa că am încropit o mini-colecție. N-o fi fost Proust în vizită la Barcelona (sau mai știi?), dar îmi imaginez că i-ar fi plăcut.

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

A photo posted by Lavinia (@rosuvertical) on

Din Spania, cu drag (8)

* Pentru că Spania, pentru că anul Cervantes (400 de ani de la moarte), multe evenimente culturale (și nu numai, inclusiv participanții la MasterChef de anul ăsta au avut de gătit feluri inspirate din Don Quijote) se învîrt în jurul lui. În Ciudad Real (Castilla-La Mancha, la Quijote acasă, deci) a avut loc primul rap battle inspirat din opera lui Cervantes. Cîștigătorul e un băiat de 19 ani, Alfonso Campos Yuste. Aici tot evenimentul, n-am găsit un video doar cu cîștigătorul.

* Săptămîna trecută a avut loc Semana negra, festivalul de literatură dedicat literaturii polițiste / thriller/ horror (a 29-a ediție). Un articol despre cum Barcelona cu cartierele ei gotice, străduțe înguste și misterioase, e cadrul perfect pentru thrillere și romane polițiste.

* Rămînem la cărți. Spania aniversează zilele astea 80 de ani de la începutul Războiului Civil, de unde a rezultat o listă cu 14 cele mai bune cărți despre subiect, de la Homage To Catalonia a lui George Orwell la The Muse, cel mai recent roman al lui Jessie Burton, autoarea Miniaturistei.

* Încă una cu cărți, și gata. Deși trișez un pic, că nu e vorba de Spania, dar eu în ziarele de aici am citit știrea, deci: Laura Esquivel, autoarea mexicană cunoscută pentru Ca apa pentru ciocolată, revine cu o continuare a romanului, după hehe, 27 de ani. Nu numai că a scris o continuare (El diario de Tita), dar se gîndește la o trilogie, pentru că evident. (Ce-i cu pasiunile astea pentru trilogii, tetralogii și serii? Reveniți-vă scriitorilor!)

* Și pentru că azi n-am artă vizuală, luați un pic de lingvistică. 10 false friends pentru spaniolii vorbitori de engleză.

Atît pentru azi. Adéu!

iocan

Dacă vă intersectați măcar un pic cu ce înseamnă literatură română contemporană (sau un strop de social media), ați aflat deja despre iocan. Revista de proză scurtă. Poiana e la bac și e destul de controversată zilele astea, înțeleg. Pentru că nu mă pricep să scriu proză scurtă (sau cine știe? nici n-am încercat, hehe), două vorbe despre ea, pe dinăuntru și pe dinafară.

Conținut

Plăcut majoritatea contemporanilor români. Preferații mei, pe care i-aș mai citi, de unde rezultă că le doresc spor la scris și succes la publicat: Diana Bădica, George Moise, Bogdan Răileanu, Iulia Gherasim, Ema Stere. (Nu mai zic de Lavinia Braniște, că despre ea știm deja că scrie mișto). Au fost vreo 3 povestiri pe care nu le-am digerat, una din motiv de miros puternic și final previzibil, două din motiv de simțit fiecare adverb și adjectiv așezat minuțios cu penseta, nu mulțumesc.

Ștefan Bănulescu la final, cu o proză pe care mi-am cam impus s-o citesc, pentru că n-am citit nimic de el. Nu mai știu dacă am citit undeva fraza asta: realism magic de Bărăgan sau pur și simplu sînt eu atît de inedită și inspirată (dacă nu-mi aparține să-mi fie cu iertare, nu știu de unde-am pescuit-o), de fapt nici nu știu dacă e realism magic sau ce se întîmplă acolo. Să zicem că acum am citit Bănulescu și îmi ajunge :D.

Străinii: Dan Rhodes – foarte interesante prozuțele lui de 101 cuvinte, deși mă cam enervează ideea de a scrie în forme din astea fixe, Capote – foarte faină povestirea, nu credeam că o să mai citesc vreodată Capote (tradus, chiar!), și Yeats care oh, da, a scris și proză, cine mai știa? N-am rezonat, recunosc.

Aspect

O să vă enerveze la început, pînă ajung oamenii să mai publice niște numere, cît să se umple un raft de bibliotecă, pentru că da, are format de carte (ura!), dar e unul atipic, ceea ce nu e rău, dacă nu ai obsesia să-ți fie cărțile ordonate la cotor. :P

Hîrtia! La cît am blestemat Poliromul pentru jegul de hîrtie pe care-l folosește (inclusiv, dacă tot vorbim de proza scurtă, pentru Best Of. Proza scurtă a anilor 2000, care e o antologie!), revista asta e o gură de aer proaspăt. Și să mai zic și de marginea albă din interior (habar n-am cum se numește în termeni tehnici), care-ți permite să citești fără să rupi cartea din cotor, dar și de (tehno)redactare și corectură, pe care am ajuns, iată, să le apreciem cînd sînt făcute ca lumea, ca și cum ar fi un bonus.

Revista are și fotografii, în numărul ăsta, ale lui Claudiu Popescu, dar fiind alb/negru, unele mi se pare că n-au ieșit foarte grozav pe hîrtie (dar se pot vedea foarte bine aici). Ideea îmi place.

Și două chestii cu minus: una e probabil din neatenție – nu e datată (sau nu-mi dau eu seama unde?) și una din necesitate – paginile de reclamă de la început, care se bat cap în cap cu restul. Înțeleg și accept, chiar dacă nu-mi place.

All in all, mi-a plăcut și-o recomand, înțeleg că tocmai se reeditează. Și aștept numărul din septembrie, care sper să aibă proze străineze altfel decît de limbă engleză (pentru că pe alea le citesc eu by default, așa că vreau să mai testez și altceva).

Ați citit? V-a plăcut?

La plajă cu Bill Bryson

Eu sînt unul dintre (presupun) puținii cărora nu le place la plajă. Îmi place marea, îmi place nisipul, să le văd, să și înot, mă bucur că le am aici aproape, dar nu țin să fiu bronzată (și deci nu sînt aproape niciodată, decît din greșeală). Nu suport să stau la soare, și chiar dacă stau, sînt exclusiv sub umbrelă, iar o zi la plajă e aproape peste puterile mele, mai ales de cînd cu mămicia, cînd asta implică pregătiri minuțioase înaintea plecării, asigurat distracție și supraveghere copil, făcut față mîrîielilor de după. Așa că simpatizez total cu Bill Bryson, și dacă mai sînteți de-ăștia de nu vă dați în vînt după plajă, ridicați mîna, facem o petiție ceva, că tot e la modă.

A day at the beach

Every year, about this time, my wife wakes me up with a playful slap and says, “I have an idea. Let’s drive for three hours to the ocean, take off most of our clothes, and sit on some sand for a whole day.”
“Why?” I will say warily.
“It will be fun,” she will insist.
“I don’t think so,” I will reply. “People find it disturbing when I take my shirt off in public. I find it disturbing.”
“No, it will be great. We’ll get sand in our hair. We’ll get sand in our shoes. We’ll get sand in our sandwiches and then in our mouths. We’ll get sunburned and windburned. And when we get tired of sitting, we can go for a dip in water so cold it actually hurts. At the end of the day, we’ll head home at the same time as 37,000 other people and get in such a traffic jam that we won’t get home till midnight. I can make interesting observations about your driving skills, and the children can pass the time sticking each other with sharp objects. It will be such fun.” The tragic thing is that because my wife is English, and therefore beyond the reach of reason where saltwater is concerned, she really will think it’s fun. Frankly, I have never understood the British attachment to the beach.
So when, last weekend, my wife suggested that we take a drive to the ocean, I put my foot down and said, “Never – absolutely not,” which is of course why we ended up, three hours later, at Kennebunk Beach in Maine.
On arrival, our youngest – I’ll call him Jimmy in case one day he becomes a lawyer – surveyed the scene and said, “OK, Dad, here’s the situation. I need an ice cream cone, an inner tube, a deluxe pail and shovel, a hot dog, some candy, an inflatable raft, scubadiving equipment, my own waterslide, a cheese pizza with extra cheese, and a bathroom.”
“They don’t have those things here, Jimmy,” I chuckled.
“I really need the bathroom.”
I reported this to my wife.
“Then you’ll have to take him to Kennebunkport,” she said serenely from beneath a preposterous sun hat.
By the time we found a bathroom, little Jimmy didn’t need to go any more, so we returned to the beach. By the time we got there, some hours later, I discovered that everyone had gone off for a swim, and there was only one half-eaten sandwich left. I sat on a towel and nibbled at the sandwich.
“Oh look, Mommy,” said number two daughter gaily when they emerged from the surf a few minutes later. “Daddy’s eating the sandwich the dog had.”
“Tell me this isn’t happening,” I began to whimper.
“Don’t worry, dear,” my wife said soothingly. “It was an Irish setter. They’re very clean.”
I don’t remember much after that. I just took a little nap and woke up to find that Jimmy was burying me up to my chest in sand – which was fine, except that he had started with my head – and I got so sunburned that a dermatologist invited me to a convention in Cleveland the following week as an exhibit.
We lost the car keys for two hours, the Irish setter came back and stole one of the beach towels and then nipped me on the hand for eating his sandwich, and number two daughter got tar in her hair. It was a typical day at the beach in other words.
“That was wonderful,” said my wife. “We have to do that again soon.”
And the heartbreaking thing is she really meant it.

(Bill Bryson, Notes From A Big Country)

Cu designul la metrou

V-am zis cu ceva timp în urmă cum TMB – acest Metrorex barcelonez, se implică în treburi culturale, în speță atunci vorbeam de un concurs de proză scurtă online.

De data asta e vorba de design. Dacă vă nimeriți pînă la aproximativ sfîrșitul lunii în Barcelona, puteți vedea rezultatul proiectului / concurs Paradigme utopice ale orașului viitorului, organizat de TMB și Tîrgul de Artă Contemporană Swab, gîndit în așa fel încît să coincidă cu Design Week, Primavera Sound și Sonar Festival. Scările din 15 stații de metrou au fost decorate de studenții școlilor de design din Catalunya, plus, pentru prima dată, invitate școli internaționale din Anglia, Argentina, Canada sau Hong Kong.

Aici se pot vedea toate designurile. Cred că preferatul meu e cel al școlii Serra i Abella  din Hospitalet – Viața pe insule suspendate în spațiu.

Și cîteva fotografii pescuite de pe Instagram:

A photo posted by SWAB ART FAIR (@swabartfair) on

A photo posted by @ivonnefm on

A photo posted by Anna Fabo (@annafabbb) on

A photo posted by Luis Urea (@elsenormopa) on

A photo posted by Jessica (@barcelonablonde) on

Load More